Chestionar cinema: Luca Istodor

Filmul preferat

Dancer in the Dark. Pentru că e filmul care m-a emoționat și m-a prins cel mai tare, atât de tare încât nu mă puteam dezlipi de pe scaun și nu puteam face nicio mișcare înainte să se fi terminat. Pentru că e vorba despre o „crimă inocentă”, care m-a fascinat. A, și la sfârșit era să și plâng, și asta nu mi s-a mai întâmplat aproape niciodată.

Cel mai bun film văzut în ultimul an

Amour. În sfârșit ceva de la Haneke despre care pot să zic că mi-a plăcut în totalitate. Nu știu dacă va continua așa, dar îmi place că nu a mai fost cu adolescenți care omoară că așa îi apucă (sau, mă rog, because of the evil society). Și crima a fost cea mai bine-conturată și motivată din filmele lui. În sfârșit, totul e complet clar.

Cel mai bun film românesc

După dealuri. Poate că e doar pentru că m-am săturat sincer de dramele sau comediile „clasice” ale noului val românesc, ăsta e în sfârșit ceva diferit și foarte bun (au mai fost și altele diferite, dar proaste). Nu mai zic de niște roluri jucate perfect, și că mi-a dat foarte mult de gândit. Poți să discuți ore despre cine e vinovat pe acolo, despre relația dintre cele două, despre fiecare părticică, care are rostul ei, din film.

Cel mai bun documentar

Shadow of the Holy Book.Un documentar despre o carte sfântă inventată de un dictator în Turkmenistan, o carte care are chiar și propria statuie. Mi-a plăcut pentru că realizatorii se implică, pentru că ei sunt personajele principale în filmul ăsta. Și încearcă să rezolve cât de cât lucrurile, sau, în fine, să le dea puțin de gândit celor care au tradus, de exemplu, cartea sfântă în 50 de limbi. Dau telefoane, se ceartă. Chiar dacă nu rezolvă nimic, măcar încearcă.

Cel mai bun scurtmetraj

La Huida. Pentru că m-a uimit cum, așa cum spune chiar naratorul filmului la început, „întrebările simple nu au răspunsuri simple” și cum niște elemente pe care nimeni nu le-ar lua în seamă pot forma o poveste complexă, o poveste din detalii. Iar cel mai bun scurt românesc – Lord – iubesc comediile psychology-based.

Cel mai bun film cu adolescenți

Elephant. În filmul ăla suntem noi, noi, adolescenții, la școală, într-o zi obișnuită. Și ți se dă chiar senzația că ceea ce s-a întâmplat acolo i se poate întâmpla oricui. Prietenul tău cel mai bun sau colegul tău de bancă pot să vrea într-o zi să împuște o școală întreagă. După ce vezi filmul, îți dai seama că în spatele aparențelor e o lume complet diferită, pe care cu greu o putem vedea. Și câteodată iese la iveală – aici din cauza societății și violenței pe care o vedeau în jur – și nu e tocmai plăcut.

Film supraestimat

Drive. Nu e mai mult decât un film obișnuit de acțiune, bine făcut. Nu cred că o să înțeleg vreodată ce le-a plăcut oamenilor la el. Bine, adevărul e și că filmele de acțiune mi se par fără rost în general. E cea mai mare plictiseală să vezi oameni bătându-se sau fugind unii de ceilalți. De anul trecut am hotărât să nu mă mai duc la niciun astfel de film.

Cel mai bun film gay

Milk. E despre luptă. Și e important ca lumea să știe că gay-ii luptă, în unele situații, mai mult ca oricine. E despre cum Harvey Milk a luat-o de la zero, a început de la o societate unde oamenii nu acceptau și i-a învățat să accepte. Să lupți cu mentalități e mult mai greu decât să înfrunți cine-știe-ce răufăcător sau terorist (că tot vorbeam de ei mai sus). Milk e semnificativ și pentru că e foarte realist. Harvey nu e un erou, îl vedem cu defecte, cu slăbiciuni, dar reușește, și e mult prea emoționant.

Plăcere vinovată

Scary Movie 3. Recunosc că l-am văzut demult, dar și de multe ori. E stupid filmul, știu, dar eu nu am putut să nu râd în hohote când un personaj de pe acolo electrocuta un cadavru și săreau părți din respectiva femeie moartă prin toată casa. Când eram mic, eram mândru că îmi plăcea. Acum, când sunt plin de art-films, cu greu îmi mai aduc aminte, sau vreau să îmi aduc aminte, de perioada când mă uitam la parodii și comedii scârboase și abia așteptam să intre la cinema.

Actori preferați

Johnny Depp. O alegere foarte mainstream, probabil, dar eu nu mi-aș putea imagina personaje mai bine interpretate decât Edward Scissors Hands, Pălărierul din Alice, Willy Wonka sau Sweeney Todd. Pur și simplu personaje concepute de Tim Burton + Johnny Depp = perfecțiune pentru mine. Probabil pentru că seamănă cu tipul meu de imaginație și de fiecare dată când îl văd pe Depp într-unul dintre rolurile alea e ca și cum aș vedea tipul perfect de imaginație introdus în exact măsura care trebuie într-un anumit personaj. Ca actriță, Meryl Streep.

Regizor preferat

Preferatul meu este acum Lars von Trier, pentru că face filmele care mă prind și emoționează atât de tare încât dacă aș fi întrerupt din vizionarea lor, probabil aș reacționa violent. Dar mai e și Tim Burton, pentru că ne înțelegem prea bine ca imaginație, Tarkovsky, pentru că după filmele lui stau să gândesc la fel de mult cât a durat să mă uit, și Greenaway, pentru cadrele ca niște tablouri.

Actor/ actriță într-un rol sub 25 de ani

Abigail Breslin, pentru Little Miss Sunshine și Zombieland. Dacă Olive e perfect interpretată și avea vreo 10 ani atunci, vă dați seama cum o să ajungă mai târziu.

Coloană sonoră

Rocky Horror Picture Show. Și cel mai bun cântec e tot de acolo: Time Wrap sau Science Fiction/Double Feature. Muzica de aici rezumă, parcă, muzica din anii ’70, în fine, atât cât poate un soundtrack de film să o rezume, în sensul că e foarte semnificativă și foarte specifică perioadei. Și în același timp, oricât de specifică perioadei ar fi, eu o iubesc și acum, și am ascultat-o de vreo 200 de ori, deci e de două ori mai valoroasă.

Ce film ai transforma în musical?

Exorcistul. Nu-i așa că și voi vă imaginați un duet Fetiță posedată - Demon? Sau Preot - Demon care vorbește în latină și nu mai iese din fetiță? Texas Chainsaw Massacre ar mai putea fi transformat în musical – ar fi cu atât mai sadic, și cred că lui Leatherface i-ar plăcea.

Finalul preferat

Little Miss Sunshine, clar. M-am uitat de zece ori la filmul ăla, și tot râd la sfârșit. Râd, dar mă și face să zâmbesc undeva în interior, pentru că îmi amintește ce înseamnă familia și să susții pe cineva necondiționat.