Chestionar cinema: Oana Ghera

Filmul preferat

Zilelea astea cred că ar fi Out 1 al lui Rivette. Un film de aproape treișpe ore, filmat pe peliculă de 16 mm, în care omul își face de cap cu cadre secvență care par să nu se mai termine, experimente la limită pe sunet, de la conversații montate de-a-ndoaselea la fragmente de dialog cruciale bruiate de niște sunete venite de nicăieri și o grămadă de alte giumbușlucuri regizorale și-n plus, o mână de actori cu un simț al improvizației incredibil, al căror joc mă face să nu mă mai satur să revăd fragmente (mai ales că filmul a fost și restaurat de curând), tot descoperind alte și alte nuanțe.

Sau poate D’est al lui Chantal Akerman, un soi de jurnal de călătorie făcut imediat după căderea Cortinei prin fostele țări sovietice, care include niște portrete absolut răvășitoare ale unor oameni de rând filmați în apartamentele lor înghesuite, așteptând prin gări și stații de autobuz sau (și ăsta e momentul meu preferat) dansând stângaci și fericiți într-un restaurant aproape pustiu, spre sfârșitul unui revelion.

Primul film pe care îți amintești să-l fi văzut

Cred că primul de care mă leagă o amintire clară e o ecranizare după Dumbrava minunată (r: Gheorghe Naghi). Mi-amintesc că l-am văzut la cinematograful de la mine din oraș, unul dintre multele care-și trăiau ultimele zile pe la sfârșitul anilor ’90, jumătate bar de zi, jumătate cinema cu bilete vândute de casieră din clasă-n clasă în pauza mare. De fapt, nici nu mai țin minte prea multe. Doar mirosul ăla de catifea roasă al scaunelor și praful din aer care sclipea în lumină și pe zâna cea bună care trebuie să mi se fi părut cea mai frumoasă făptură de pe lume și podul de cleștar și dumbrava și sentimentul ăla că totul e vrajă. Mă rog, vraja e că mulți ani mai târziu m-am apucat de-o școală de film chit că cinematograful ăla tot închis a rămas de-atunci.

Cel mai bun film din ultimul an

Cemetery of Splendour, noul film al lui Apichatpong Weerasethakul. Care da, e o SPLENDOARE - punct.

Cel mai bun film românesc

Nu știu dacă e cel mai bun, dar A fost sau n-a fost? (r: Corneliu Porumboiu) mi-e cel mai drag mie. Pentru toate ghidușiile pe care le face camera în studioul ăla înghesuit în care ăia trei își rup capetele de marginea cadrului. Și pentru nea Pișcoci și bărcuțele lui de hârtie. Și pentru că ce mi se pare mie că ce spune Porumboiu aici e că pentru cei mai mulți dintre noi Istoria cu I mare nu există dincolo de cărțile din bibliotecă sprijinite de capetele lui Platon și Aristotel, e doar un ecou al unor evenimente îndepărtate care se amestecă printre istoriile și revoluțiile noastre personale și-apoi trec și felinarele continuă să se stingă și să se aprindă ca mai înainte, când afară ningea și era liniște. Și o spune fără scrâșnitul din dinți și din linguri și farfurii al altor filme românești, într-un fel candid și cumva poetic.

Cel mai bun film cu adolescenți

The Virgin Suicides al Sofiei Coppola. E totul în replica aia pe care o dă Cecilia Lisbon de pe patul de spital, după ce-și tăiase venele: Obviously, doctor, you’ve never been a thirteen year old girl!

Cel mai bun film queer

Flaming Creatures al lui Jack Smith. Un fel de transpunere vizuală a conceptului de gender liquidness, una cât de se poate de extravagantă, care face din ambiguitatea sexuală un laitmotiv vizual, cu sâni și penisuri amestecându-se sau suprapunându-se în cadru și cu câteva mișcări de cameră amețitoare în care orgia pe care o pune Smith în scenă se transformă aproape într-o simfonie a bucuriei, a inocenței și-a desfrâului deopotrivă.

Cel mai bun scurtmetraj

Mediterranées al lui Olivier Py. L-am și descoperit în anul în care a început povestea mea de dragoste cu NexT și na, mi-e drag.

Plăcere vinovată

Comediile romantice. Alea complet nerealiste și super siropoase, cu replici spuse prost și cu oftat. Și chestia e că sunt atât de self-indulgent că atunci când m-apucă văd câte două-trei deodată, în timp ce mănânc cu cea mai mare lingură din casă câte-o cutie întreagă de înghețată. Da, sunt fata aia, recunosc! Ba uneori mai și plâng dacă fata nu rămâne cu prințu’.

Ce film ai transforma într-un horror?

Ilegitim (r: Adrian Sitaru). Aș începe filmul cu monologul ăla de la final al lui Titieni despre accidentele care au dus la miracolul apariției vieții omenești și pe urmă aș da reuniunii ăleia sinistre de familie un twist à la Alien. Cu două progenituri gemene diforme spintecând pântecele Alinei Grigore sub privirile îngrozite ale ălorlalți, pe care o să-i vâneze ăștia doi până la ultimul în restul de o oră și ceva de film, în timp ce repopulează planeta înmulțindu-se între ei și-apoi cu propriile progenituri și tot așa. Acum că stau să mă gândesc, cred că e cât se poate de plauzibil pentru un sequel, de fapt.

Regizor preferat

Rivette. Dar parcă nu pot s-o zic cu toată inima, că mai sunt și Hawks și Rohmer și Casavettes și-n ultima vreme mai e Mekas. Și the absolute god, Godard. Și Chantal (Akerman).

Actor & actriță preferați

Marilyn. Aia din Gentlemen Prefer Blondes (r: Howard Hawks) și aia din Bus Stop (r: Joshua Logan), deopotrivă. Și poate undeva e și-un pic din Marilyn aka A Beautiful Child a lui Capote în mintea mea. Și Brando. N-ai ce-i face, l-am văzut într-o dimineață în On the Waterfront (r: Elia Kazan) pe Pro Cinema și-aia a fost. Am rămas acolo pe canapea cu ochii lipiți de ecran, nici nu m-am mai gândit că trag chiulu’ de la ora de franceză sau care-o fi fost prima-n orar. Noroc că știam deja să spun coup de foudre.

Actor & actriță sub 25 de ani

Pascale Ogier în Les nuits de la pleine lune (r. Eric Rohmer), care a și murit la scurt timp după filmări, cu o zi înainte să-mplinească 26. Și cred că Denis Lavant avea tot vreo 25 la momentul filmărilor lui Mauvais Sang (r. Leos Carax).

Dacă Pierrot le Fou ar fi fost făcut de români, pe cine ai vedea în distribuție?

Alex Potocean, că mereu mi s-a părut că are ceva din aerul ăla de băiat rău simpatic al lui Belmondo și, uite c-o spun, regret că n-am pic de talent actoricesc că m-aș fi jucat eu de-a Anna Karina. Așa că nu știu, poate Ioana Florentina Manciu? N-am văzut-o în film, dar mi-a plăcut tare mult în tot ce-am văzut-o în teatru.

Un spațiu (real sau imaginar) în care ți-ar plăcea să locuiești, văzut într-un film

Casa aia de pe malul Mediteranei din La Collectionneuse a lui Rohmer. Sau dacă nu o pot avea pe toată, măcar salonașul ăla cu canapea bordeaux pe care stă tolănită Haydée ca o pisică leneșă în timp ce îi sucește mințile lui Adrien. Și terasa aia pe care stă și citește plictisită aceeași Haydée cu pielea ei perfect bronzată scăldată în cea mai frumoasă lumină de sfârșit de vară.

Melodie preferată dintr-un film

Cred că sunt mai multe, dar e una care nu-mi mai iese în minte de când am văzut D’est al lui Chantal. O melodie rusească din care nu-nțeleg o vorbă care se aude de la un pick-up din sufragerie în bucătăria înghesuită în care o femeie într-un trening albastru cu dungi albe taie niște felii de salam, apoi niște felii de pâine și tot așa. Nu știu de ce mă atinge așa de tare melodia asta tristă-tristă pe care nu prea o înțeleg și-al cărei titlu scris cu litere chirilice nu știu să-l descifrez , dar mi se pare că așa cum e pusă în scena asta are ceva din visurile și tristețile tuturor femeilor de pe lumea asta.

Replică preferată dintr-un film

„You know how to whistle, don’t you? You just put your lips together and...blow”. Bacall închide ușa-n urma ei, Bogart zâmbește, își strânge buzele și fluieră. (To Have and Have not - r: Howard Hawks)

Final preferat

Finalul din L’eclisse al lui Antonioni. Cu înșiruirea aia de cadre ale locurilor prin care s-au tot plimbat Vittoria și Piero de-a lungul filmului, pe unde acum mai trece din când în când cineva care pare a fi ea sau el, doar pentru a-i descoperi o clipă mai târziu drept niște necunoscuți, pe măsură ce timpul se scurge și după-amiaza se face seară și străzile devin pustii și ne găsim în fața felinarului de la colțul ultimei întâlniri care nu a mai avut loc și tot ce rămâne e un gol și liniștea aia cumva apăsătoare.