Cine face filme documentare? (1) - Adina Popescu

Adina Popescu a co-regizat până acum două filme documentare. Debutul din 2009 a fost Copiii uraniului, o poveste despre comunitatea de 90 de oameni din Băița-Plai, care încă trăiește sub stigmatul exploatării de zăcământ uranifer care a avut loc în zonă mai bine de 40 de ani. În 2013 a urmat Anul Dragonului, un film despre imigranții chinezi din București și perspectiva lor asupra țării adoptive.

În paralel, publică săptămânal în Dilema Veche și scrie literatură pentru copii.

Despre începuturi

A ales clasa de matematică-fizică a Colegiul Național Mihai Viteazul din București doar pentru că era simbolul performanței, în detrimentul clasei de uman, unde copiii ajungeau prin alunecare. Pe lângă chinul de a da tezele la mate, s-a născut pasiunea pentru jurnalistică: „În toți anii de liceu am vrut să fac jurnalistică. La începutul clasei a doisprezecea am scris un articol despre primul meu vot; eram preocupată de chestia asta cu politica, cu tinerii, de ce nu se implică în viața politică. Am scris și apoi m-am întrebat unde mă duc cu articolul. Pe vremea aia aveam două opțiuni de revistă de elită, serioase, unde să poți să te exprimi: 22 și Dilema.”

Bănuiește că profilul politizat al articolului a făcut-o să aleagă 22, cu care a colaborat pentru o scurtă perioadă de timp; a fost bine primită, dar era, în cele din urmă, privită doar ca un copil care vrea să scrie. La mijlocul clasei a doisprezecea, Adina a ajuns la Dilema. Deși este în continuare colaboratorul și redactorul revistei, experiența de acolo a convins-o să abandoneze ideea facultății de jurnalistică: „M-am lămurit destul de repede ce se întămplă în presă și mi-am dat seama că nu are nici un rost să fac jurnalistică și că este chiar indicat să ajungi în presă cu o altă meserie în spate. Sunt foarte buni ziariști de profesie medici, arhitecți, ingineri. Basic-ul jurnalismului îl înveți doar lucrând. Ce este o știre, un reportaj, un interviu, astea sunt chestiuni de bun-simț.”

Despre întâlnirea cu filmul

Pe Adina, deja debusolată de apropierea bacalaureatului, au convins-o să dea admitere la regie câțiva prieteni care făceau film. Au momit-o cu un examen de admitere aproximativ simplu: „Nu trebuia să învăț gramatica! Pentru filologie și jurnalistică de gramatică aveam nevoie. La regie era un examen mult mai creativ. De pildă, primeai și trei cuvinte cu care să faci un text, un scenariu. Nu știu ce am avut, varză și telefon, parcă.”

Crede că dacă s-ar fi informat și ar fi avut habar că există o secție de scenaristică și filmologie la UNATC, asta ar fi ales. Dar nu regretă că a ales regie la Hyperion. A învățat repede că trebuie să meargă la cinematecă și să vadă cât mai multe filme, iar rezultatele s-au văzut imediat, mai ales în articole, care deveneau mai cinematografice, mai la obiect: „Pe vremea aia nu eram convinsă ca vreau să fac film, cu atât mai puțin documentare. Dar m-a ajutat foarte mult, mai ales pentru scris, pentru că școala te bagă în niște șabloane. La orele de română totul trebuie să fie bombastic, metafora să fie metaforă, iar eu inițial scriam înflorit, ca orice adolescentă.”

Despre întâlnirea cu documentarul

Documentarul a venit treptat, fără să fi fost premeditat în vreun fel. S-a insinuat în viața Adinei camuflat în reportajele pe care le făcea pentru o emisiune a Danei Deac. Datorită școlii de film, reportajele deveniseră și ele cinematografice, la granița observaționalului. În loc să ia interviuri, prefera să meargă și să asculte oamenii sau să stea două ore într-o piață publică, încercând să capteze atmosfera. Așa a început să se plimbe prin țară, să cunoască oameni și să trăiască pe propria piele experiențe care au ajutat-o mai târziu: „Eu cred că asta a fost tranziția, pentru că mi-am dat seama făcând aceste reportaje, care erau niște filmulețe, de fapt, că impactul imaginii poate fi mai puternic decât al cuvântului scris. Iar apropierea de documentar o datorez și faptului că îmi place să mă apropii de oameni și să descopăr personaje pe oriunde mă duc.”

Despre ficțiune vs documentar

În privința asta, crede că ar exista două opțiuni: să scrie scenarii de ficțiune sau să regizeze documentare. Descalifică prima variantă pentru că i se pare frustrant să scrie zece scene, din care regizorul să vrea doar una. Pentru ea, scenariul este replică și construcție, și bănuiește că nu ar putea să țină în frâu povestea.

Un impediment în cazul regiei de ficțiune ar fi lucrul cu actorul, care i se pare mult mai puțin provocator decât apropierea de oameni: „Actorul vine, e plătit, își joacă rolul. Când lucrezi cu oameni care nu sunt actori nu mai ai un control absolut. Poate să îți spună, în anumite situații și ipostaze, ca el nu mai vrea să filmeze. Și atunci ce faci? Ficționalizezi sau nu? Că dacă te duci acasă la om și îl pui să facă ce face de obicei, el nu o să facă. Doar dacă ai la dispoziție timpul necesar pentru a te apropia de personajul tău… Documentarul înseamnă, în primul rând, comunicare și compromis.”

Consideră că granița dintre documentar și ficțiune este foarte subțire și că limita pe care o impune stilului observațional pe care îl practică este să nu pericliteze în nici un fel prin expunere statutul vreunuia dintre oamenii pe care îi filmează, așa cum a fost la Anul Dragonului: „De pildă cu Han, muncitorul chinez ilegal din România, nu aș fi făcut nimic care să îi pună în pericol șederea în România. Și asta mi se pare de bun-simț.” Dar, în egală măsură, își dorește să poată influența pozitiv viața cuiva prin camera de filmat, ceea ce a încercat să facă pentru comunitatea din Băița-Plai, pentru Copiii uraniului: „Ei tot timpul au sperat că noi vom schimba ceva în viața lor și noi am zis că facem acest demers ca să ajutăm. Ei bine, nu s-a întâmplat asta, nu s-a autosesizat nimeni, nicio autoritate, nimic.”

Despre colaborare

Tot ce a regizat până acum a fost în colaborare cu Iulian Manuel Ghervas. Fiind și selecționer pentru Astra Film Festival, Adina a avut ocazia să vadă o cantitate enormă de documentare făcute și de câte doi și de câte trei autori. E convinsă că în cazul documentarului nu se calcă nimeni pe picioare ca la ficțiune, unde e mai bine să fie un singur om care să țină în frâu toată nebunia. Dar la documentar e posibil ca fiecare să aibă câte un talent în altă zonă: „Iulian e mai mult pe partea cinematografică, vizuală, eu pe partea de cunoaștere a omului, de comunicare. Până să ajungi să filmezi, documentarea în sine este muncă jurnalistică pură, iar cheia documentarului este personajul. Pentru Iulian documentarul este o tranziție spre ficțiune. Dar acum ne completăm, pentru ca eu sunt mai mult spre partea antropologică, iar el înspre ficțiune.”

Despre proiecte viitoare

În prezent, este în perioada de research pentru The perfect ten, un film despre gimnaste românce care au luat nota maximă. Și-a dat seama că la noi nu s-a făcut nici un documentar despre Nadia Comăneci, iar apoi a realizat că proiectul ar fi mult mai generos dacă ar include și alte gimnaste care au atins aceeași performanță. Îl vede ca pe un film de concept, pentru că o interesează o paralelă între atunci și acum, respectiv imagini de arhivă și material observațional din prezent. În continuare, preferă să evite vocea din off, pentru că simte că ar manipula și ar fi deja un alt gen de documentar.

Despre scris

Dacă ar fi nevoită să aleagă mâine, ar alege cu ochii închiși să scrie literatură pentru copii.

Prima oară a publicat în 1999, la editura Compania; cineva i-a propus și ea a încercat. Și a reușit, doar că în România nu există piață pentru așa ceva. Crede că dacă ești o personalitate creativă, aici e greu să te specializezi într-un singur domeniu: „Ori riști să te împrăștii, să faci prea multe chestii deodată, ori să reușești să îți folosești creativitatea în feluri diferite. Scriu în continuare, dar nu se publică, nu poți trăi din asta.”

Despre călătorii

„Mie îmi place să merg și până la Chitila, orice drum mă umple de bucurie.” Își dorește să călătorească mult și a și scris și publicat în Dilema despre plimbările pe care le tot face. Nu a fost în foarte multe locuri, dar crede că este cea mai bună modalitate de a te descoperi.
Prima oară a ieșit din țară în 1990, destinația fiind Budapesta. La 18 ani, a vrut să fie globetrotter. Acum își dorește să facă pelerinajul de la Santiago de Compostela: „E un challenge, să mergi 1200 km pe jos prin nordul Spaniei, durează o lună și ceva. Mă interesează în mod special oamenii care fac asta. Unii au motive religioase, alții spirituale, alții vor să slăbească. Există și un site, că slăbești 10 kg garantat dacă faci drumul ăsta. Iar pe drum există adăposturi pentru pelerini, plătești doi euro pe noapte și împarți cu ceilalți. Pe mine mă interesează experimentul social, nu pelerinajul în sine. Și as filma, aș face un fel de documentar intinerant, pe ideea de quest. Să nu pregătești nimic și să nu știi unde ajungi, doar să filmezi.”