Cine face filme documentare? (2) - Paula Oneţ

Paula Oneț regizează, filmează și montează filme documentare, face fotografii și călătorește. În 2011 a participat la Aristoteles Workshop, unde a editat Gutuiul Japonez, în regia Marei Trifu, iar în 2013 și-a regizat, filmat și montat filmul ei de licență, După fel și chip, care a avut premiera la Karlovy Vary și a fost prezent în secțiunea Short Film Corner la Cannes. A studiat în Coreea și Turcia. Și are doar 24 de ani.

Despre mucegai, nunți și Carei

Când era mică, Paula a luat camera video a tatălui ei și a început să filmeze petele de mucegai din casă, care i se păreau absolut fascinante. Cu timpul, s-a reorientat către forme de viață mai avansate, așa că în liceu filma nunți prin Carei, orașul ei natal – numai acolo îi găsea pe oameni în toate stările posibile: fericiți, triști, plictisiți, beți, flămânzi și flirtânzi.

S-a decis repede că vrea să studieze film. „Îmi doream să dau la Facultatea de Film, dar printre prietenii mei nu se găseau oameni cu care să-mi împărtășesc pasiunea. În Carei umblam mai mult pe la cluburi de dans, de poezie și literatură, până în momentul în care am întâlnit-o pe profesoara care se ocupa de îndrumarea profesională din liceu. I-am spus ce vreau şi că sunt puțin descurajată. Mi se părea un vis frumos, undeva departe. Răspunsul ei a fost scurt şi la subiect: Dacă asta îţi doreşti să faci, asta trebuie să faci! – replică ce m-a urmărit apoi toată viaţa şi de fiecare dată mi-a dat aripi. În plus, mi-a dat și provocări, cum ar fi să fac un film pentru un concurs anti-drog, cu care am ajuns pe urmă să-mi susțin admiterea.”

Despre Facultatea de Film și alegerea direcțiilor

În cele din urmă, Paula a fost admisă la Facultatea de Film de la Cluj. După experiența de acolo, crede că dacă vrei să lucrezi, îți place ceea ce faci și știi să cerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, e imposibil să nu ai de învățat ceva de la oricine. „Am făcut de toate la școala de film de la Cluj. Până la un punct, am crezut că a face de toate, și imagine, și montaj și sunet și tot e un dezavantaj, dar toate călătoriile şi experienţele mele mi-au confirmat faptul că am un mare avantaj prin faptul că sunt familiarizată cu fiecare dintre laturile astea; astfel am început să-mi editez și filmez propriile filme, dar nu exclud posibilitatea de a lucra cu o echipă profesionistă, fiecare pe domeniul lui, în funcție de natura proiectului.”

În momentul de față, Paula simte că poată să obțină mai mult lucrând singură și plecând la drum cu ghiozdanul în spinare și cu camera în brațe. Mai ales din perspectiva tipului de documentar pe care s-a specializat, o interesează mai mult subiectul și mai puțin aspectul tehnic. „Nu exclud ideea de a face ficțiune, dar în ficțiune mi-ar plăcea să lucrez cu actori sociali, nu cu profesioniști, ceea ce am și făcut până acum. Pentru că ce mă atrage la cinema este partea de antropologie.”

Despre Coreea

În al doilea an de facultate, Paula a plecat cu o bursă la Seoul, unde a rămas un an de zile. Inițial, a studiat tot ce se putea studia în engleză acolo: psihanaliză, publicitate, literatură. Apoi i-a scris o scrisoare președintelui universității, explicându-i cât de mult își dorește să urmeze cursurile de film, care îi erau inaccesibile din cauza barierei lingvistice. În cele din urmă, i s-a oferit opțiunea de a urma cursurile de film, deşi erau în coreeană, urmate mai apoi de un tutoriat în engleză. „A fost o lecție de viață pentru mine – în Coreea am învățat faptul că nu lumea din jur te face fericit, ci felul în care tu o privești. În prima parte, oamenii mi s-au părut încadrați oarecum într-un sistem rigid, de reguli, din care era destul de greu să leg prietenii adevărate. În a doua parte, schimbându-mi atitudinea și devenind foarte pozitivă, construind totul din interior spre exterior, am început să atrag oameni frumoși care mi-au făcut experiența coreeană una cu adevărat minunată, sunt oameni pentru care m-aș întoarce oricând acolo.”

Despre Turcia și Connection Lost

A urmat o bursă Erasmus în Turcia, în Eskișehir, unde a început un proiect fotografic despre patru generații de femei aparținând aceleiași familii – 4Generation Women. A întrebat în stânga și în dreapta și după ce s-a lovit de reacțiile surprinse ale oamenilor care îi spuneau că la ei nimeni nu trăiește atâta încât să existe patru generații într-o familie, a găsit totuși una, de care s-a atașat într-atât încât își petrecea fiecare duminică în casa lor. În prezent, proiectul este work in progress, iar Paula vrea să îl dezvolte în mai multe țări.

Tot din experiența turcească a rezultat Connection Lost, scurtmetrajul documentar co-regizat cu Manuela Marcovici, colega și prietena cu care plecase acolo. „Aveam o temă de film documentar, pe care trebuia să-l facem într-un timp foarte scurt. Ne-am dat seama că sursa cea mai bogată de viață și de film pe care o trăiam în momentul respectiv era povestea familiilor noastre și reacțiile lor. După ce i-am întrebat pe Skype despre mai multe subiecte, încercând să găsim unul comun prin care să putem ilustra diferențele dintre familii, ne-am ales un subiect mai delicat, și anume intenția noastră de a ne prelungi bursa în Turcia. Am filmat tot pe Skype reacțiile familiei mele și ale Manuelei, care au fost total diferite. Proiectul s-a bazat pe o intenție inițială foarte reală, dar în momentul filmării eram deja hotărâte să ne întoarcem acasă.”

Despre Aristoteles și Karlovy Vary. Sau despre Gutuiul Japonez și După fel și chip

„În primul an de facultate, una dintre profesoarele mele, Ligia Smarandache, ne-a arătat la curs filmul Adinei Pintilie făcut la Aristoteles, Nu te supăra, dar..., care m-a impresionat mult la acea vreme. În momentul acela mi-am propus să ajung și eu la Aristoteles. Am aflat apoi că filmul Adinei Pintilie a avut premiera la Karlovy Vary şi astfel acest festival a căpătat o altă însemnătate pentru mine, deși niciodată nu mă gândeam că o să fac un film care să ajungă acolo. Cred că a devenit un gând inconştient care a dospit în mine cam trei ani.”

Primul pas a fost să ajungă la Aristoteles, unde a montat Gutuiul Japonez. Împreună cu regizoarea Mara Trifu şi directorul de imagine Radu Gorgos, au căutat mai întâi subiecte prin case de bătrâni și biserici, dar până la urmă au sfârșit în casa lui madam Grosu, despre care Paula spune că e „un personaj misterios, aproape mistic și în același timp, fascinant prin simplitatea și naturaleţea cu care îşi creează anii bătrâneții.” Fetele i-au bătut la ușă și i-au spus cine sunt și ce vor. „Ceea ce m-a atras, pe mine, și, de fapt pe toată echipa, a fost felul în care măsura ea timpul prin obiectele din jur, de exemplu prin copacii care o înconjurau. Ținea o roșie de câteva luni doar ca să vadă când se strică. Obiectele din jurul ei aveau câteva zeci de ani, chiar sute. Doamna Grosu este un personaj complex, pe de o parte dură și aprigă, iar pe de altă parte cu un suflet foarte sensibil, găzduind foarte mult pisici și câini. O vedeai că are 8-10 pisici și că spune dintr-o dată: Să îl ia naiba pe turcul ăsta, că m-a lăsat aici cu atâtea pisici. Când a văzut filmul, madame l-a descris ca fiind o bucățică franțuzească, iar când și-a auzit replica referitoare la Sadoveanu (n.r.: referitoare la câți ardei umpluți mânca la o masă), s-a întors și a căutat-o pe regizoare prin sală cu privirea.”

Al doilea pas a fost Karlovy Vary, pe care l-a făcut prin După fel și chip, filmul ei de licență. Ideea a pornit de la bunica Paulei, care se tot plângea de fotografia de mormânt – că trebuie schimbată, că prea sunt roșii la față și că oamenii or să creadă că au fost niște bețivi. Așa a aflat Paula că prin sat erau mai mulți oameni cu diverse dileme legate de fotografia de mormânt. „Ce am învățat de-a lungul experiențelor din Coreea și Turcia e să nu judec oamenii. Ceea ce e destul de greu, mai ales în cazul ăsta, când pornești un film de la o premisă pe care nu o aprobi. Ceea ce a fost interesant în procesul construirii acestui film a fost să observ felul în care oamenii privesc moartea, resemnarea lor și acceptarea morții. Pe de altă parte, am fost fascinată de faptul că vedeau fotografia de mormânt ca fiind imaginea lor ideală a ceea ce sunt sau ce consideră a fi, iar schimbarea atitudinii mele cu privire la acceptarea sau respingerea acestei practici se vede pe tot parcursul filmului prin montaj.”

Într-un final, Paula a aplicat cu filmul ei de licență la Karlovy Vary și a primit un răspuns pozitiv. Între timp, După fel și chip a ajuns la Cannes, la Short Film Corner, iar oamenii se entuziasmează când aud de prezența filmului acolo, probabil datorită pedigree-ului festivalier. „Sunt mulțumită de filmul meu pentru că reprezintă un moment din existența mea, din ceea ce am fost atunci, un moment foarte sincer și încărcat cu multă dragoste. Drept urmare de fiecare dată când am o proiecție mă uit la el cu foarte mare plăcere, n-am încetat să-l redescopăr în continuare, dar mai mult decât atât, ceea ce mă fascinează în timpul vizionării sunt reacțiile oamenilor din sală.”

Despre București, prezent și viitor

Acum Paula locuiește în București. A lăsat Clujul pentru că a simțit că nu mai avea nimic de extras din energia orașului și și-ar face oricând bagajul să o ia de la capăt. Privește toate plecările, mutările și schimbările ca pe o parte esențială a vieții ei, care o ajută să se redescopere şi să-şi amintească de ceea ce este în permanenţă.

„Viitorul film la care lucrez acum la montaj este un proiect pe care l-am dezvoltat în Paris, în urma unei burse obținute de la ICR Paris. Acolo, împreună cu un prieten regizor român, David George, am filmat un documentar despre un fost florar de lux, care își trăiește viața de mai bine de 40 de ani alături de doi papagali, și care celebrează bucuria de a fi și de a dărui în fiecare zi.”

Face un masterat pe foto-video la UNARTE, însă se declară în continuare complet captivată de imagine și montaj. „Dacă ar fi să mă gândesc unde o să mă văd în viitor, m-aș vedea la un master sau la câteva întâlniri de antropologie în care pot să dezvolt filmul în direcția asta. Mi-ar plăcea să aduc în România mai multe curente, cum ar fi filmul documentar web, să fac cunoscută puterea filmului antropologic dincolo de puterea filmului etnografic, pentru că le confundăm din păcate.” Deși încă în faza de pre-producție, următorul proiect al Paulei este un documentar interactiv, multimedia, pe tema exploatării spațiului public ca spațiu privat; de pildă, grădina din fața blocului, grădinile urbane de pe acoperiș sau balcoanele.

Pe plecare, Paula mi-a spus că există un lucru pe care îl aplică, atât în viață, cât și în filmul documentar: să se ancoreze în prezent. „Încerc foarte mult să trăiesc în prezent, să mă bucur de moment, în toată splendoarea lui și să extrag din oameni tot ceea ce e bun și pozitiv pentru mine. Cred că fiecare om are o parte frumoasă, dar depinde de fiecare dacă poate să o scoată la suprafață sau nu. Tocmai de aceea mă fascinează oamenii, poveștile lor din viața de zi cu zi și felul în care tratează anumite subiecte. Ceea ce mă interesează, de fapt, nu e neapărat partea bună a lucrurilor, ci partea reală.”

Citește și primul portret din seria documentariștilor: Adina Popescu