Cinema, mon amour

Prin 1989 erau aproximativ 400 de cinematografe în țara asta. Au mai rămas maxim 30. E trist, dar la premiera documentarului Cinema, mon amour, regizat de Alexandru Belc și produs de Tudor Giurgiu, despre Cinematograful Dacia Panoramic din Piatra Neamț, am simțit o sală care tremura de emoție, o sală care plângea și râdea aplaudând ce a mai rămas din Marele Ecran Românesc. Pentru prima dată m-am bucurat să-l aud pe cel de lângă mine cum șoșotește în dreapta: „Suntem așa de tineri! Avem nevoie de locul ăsta. Aici m-am sărutat pentru prima dată.”

Victor Purice este managerul sălii Dacia Panoramic din Piatra și așa-zis, personajul principal din documentar. Omul ăsta și cu încă câțiva (nu mulți) au grijă de această sală pe banii lor. Ei ne-au povestit cum aduceau până și hârtie igienică de acasă. De câte ori nu am fost iarna la Cinema Dacia! Era groaznic de frig, eram șase oameni în sală și domnul Victor ne aducea un ceai cald și câte o pătură, ne spunea un banc și pleca în cabină să pună filmul. Pentru el conta că eram acolo și atât. Când plecam, ne aștepta afară cu o chitară-n brațe și ne conducea până la ieșire, unde-și aprindea o țigară. Omul ăsta și-a petrecut 30 de ani din viață fiind zugrav, om de serviciu, electrician, proiecționist și gazdă a cinematografului.

În timp, tânărul public din Piatra s-a strâns sub numele de Salvăm Dacia! și a început să atragă oamenii în clădirea despre care mai că nu se prea știa ce este, umplând sala la fiecare eveniment. Salvăm Dacia! este idea lui Ionuț Rusu, un fotograf din Piatra, care într-o iarnă a fost la un film cu iubita lui și, înghețând de frig, a spus că vrea să facă ceva; și a făcut. Biletul la un film este de 6 lei iar toate încasările obținute de pe urma proiecțiilor (ultima dată: Comoara, Câinele Japonez, Funeralii fericite, Poveste de dragoste și Wild Tales) au fost folosite în reîmprospătarea atmosferei din cinematograf (aspirat, schimbarea huselor de la scaune, etc.). De asemenea, cine voia putea să contribuie cu materiale necesare reparațiilor (glet, var, detergenți). Această campanie este susținută de Filmul de Piatra, care sub îndrumarea lui Andrei Dăscălescu, au început să țină festivalul în sala cinematografului, de vreo 2 ani încoace. În cadrul ediției de anul acesta, cinematograful a primit o donație care constă într-un nou proiector. Tot în acest an, în cadrul Fimului de Piatra, Dacia Panoramic a proiectat pentru ultima dată un film pe peliculă. Locul ăsta este deschis tuturor și păcat că mulți trec orbi pe lângă el și nu aud ecourile de peste ani ale aplauzelor din sală; sunt sigură că problema asta se pune în fața oricărui cinematograf care cu greu respiră. 

Robert, așa zis Ro QiC, este un tip care s-a oferit să facă ceva cât mai original pentru cinema. El s-a ocupat de tot ce înseamnă grafitti, de la pereți (a stat zile la rând, de dimineață până seara pentru a „rezolva” peretele de la intrare) la capace de canal. Mereu când merg acolo mă uit câteva minute la pereții cu grafitti și îmi opresc ochii pe „Gustă un film pe peliculă”. V-aș invita pe toți să trageți o fugă până în Piatra și să-i cunoașteți pe oamenii din spatele acestui cinematograf; sunt oameni simpli și cu dragoste pentru tot ce fac. Pe lângă cei mai sus menționați, mereu prezente la datorie sunt doamna Cornelia și doamna Lorena, plus zecile de liceeni care cu drag au dat cu mătura în cinema, au șters geamuri și l-au umplut cu prăjituri și limonadă. Cinematograful are ușile deschise zilnic, se pun filme zilnic, mai ales acum, se pune iar problema frigului și al păturilor care vin la pachet cu biletul la film.

Dacă nu aveți ocazia să ajungeți aici, puteți măcar să vă uitați joi, 17 decembrie, pe HBO România, unde de la ora 20, se va difuza Cinema, mon amour. Este un documentar puternic, deja premiat la Festivalul de Film de la Sarajevo din acest an, care vorbește exact despre viața într-un cinematograf românesc, după 1989. 

Noi ne-am strâns sâmbătă seara 600 de oameni, acasă, în cinema. Voluntarii de la Filmul de Piatra și cei de la Salvați Dacia! se țineau de mână și tremurau pe ultimele scaune din sală. În spatele nostru, undeva în cabină, printr-un geam mic, domnul Victor Purice privea sala și plângea, mai mult ca sigur. Mi-ar plăcea să simt că după ce ați citit articolul ăsta, a doua zi o să mergeți să vedeți un film într-un cinematograf și că o să-i opriți pe holuri pe angajații de acolo pentru a le mulțumi. Astea 30 de cinematografe pe care încă le mai avem, hai să le privim ca și cum ar fi datoria noastră să le ținem deschise; să aibă ocazia să le calce pragul și cei ce sunt pe cale să vină. Hai să salvăm marele ecran! Este dreptul nostru social!