Copilul lepră şi mama locomotivă

Poziția copilului este radiografia relației dintre o mamă și fiul ei, într-un moment de criză. Actanții sunt o mamă posesivă și inepuizabilă (Luminița Gheorghiu), și un fiu iresponsabil și alintat (Bogdan Dumitrache). De jur împrejurul lor gravitează un tată cu titlu dar fără prerogative (Florin Zamfirescu), o mătușă țață dar bine intenționată (Natasha Raab) și o îndelung contestată posibilă viitoare noră (Ilinca Goia). Totul tapetat cu tablouri, antichități, bijuterii de aur și haine de blană. Sunt genul de oameni care la o petrecere se prezintă cu numele și funcția și așteaptă reciprocitate. Să fie clar cine cu cine stă de vorbă, că nu se știe când vor avea nevoie unii de alții. De partea cealaltă a baricadei, o familie care tocmai și-a pierdut un copil într-un accident de mașină. În mijloc șade țanțoș un martor veros și conștient că de el depinde totul (Vlad Ivanov). Deasupra planează pericolul (sau justețea) unei condamnări la închisoare.

 

Natasha Raab spune despre regizorul Călin Netzer: e foarte neamț, exact, știe ce vrea, te trudește, dar iată care e rezultatul. Rezultatul este un film de două ore care trec prea repede. Un film cu o poveste și niște personaje pe care spectatorii nu pot să nu le ia personal și pe care le discută filtrate prin propriile experiențe. Un film care, odată văzut, nu mai trăiește prin premiile câștigate, ci prin replici, momente și mai ales prin Luminița Gheorghiu. Ea o să rămână Cornelia lui Netzer la fel cum Gina Rowlands a fost și va rămâne Mabel a lui Cassavetes.

 

Într-o secvență de la început, Cornelia dansează pe Meravigliosa Creatura de Gianna Nannini. E dezinvoltă, grațioasă, conștientă și mulțumită că se află în centrul atenției. Melodia este despre și pentru ea. Pentru că se știe, oricând și oriunde, mama este o creatură minunată. Mai târziu, la o cafea cu menajera care face curat și în casa fiului, Cornelia vrea să știe dacă e mizerie și ce cărți sunt pe noptiera lui. Că i-a cumpărat Herta Müller si Pamuk și simte că nici nu le-a deschis.

 

Deja spectatorul știe exact cu cine are de-a face. Helicopter mom, sau, pe românește, „mama locomotivă”. Ambele letale dar numai una pe suflețelul nostru neaoș. Ești gata repede dacă dă un elicopter peste tine, dar o locomotivă te face terci în mod susținut, preț de vreo 10 vagoane. Însă cea mai importantă diferență este că elicopterul vine la tine în timp ce locomotiva te așteaptă să mergi tu să te întinzi pe șine. Asta e adevărata definiție a dependenței. Iar dependența de o mamă locomotivă se dezvoltă în timp și prin sesiuni temeinice de inoculare a vinovăției și lenei. Ori Cornelia pare că se pricepe de minune la asta și are toate armele necesare ca să-și aducă fiul în stadiul de copil perpetuu.

 

Bogdan Dumitrescu face un Barbu care plesnește de resentimente. În stare de șoc pe tot parcursul filmului, Barbu, o bombă cu ceas sub un munte de vinovăție, ajunge să își trâmbițeze nevoia de independența prin injurături scurte și la obiect. Dacă la început de film vina atârnă greu pe umerii Corneliei, care trece toate deciziile copilului de 34 de ani prin filtrul propriu și hotărăște că nu sunt bune, fix puseul de furie al lui Barbu, în cel mai nepotrivit moment, inclină balanța în direcția opusă. Ușurința cu care Barbu se complace în poziția de odor al mamei atunci când e vorba de evitarea unei responsabilități, îl transformă din individ terorizat de părinți în lepră.

 

După una dintre proiecțiile de presă, Călin Netzer și scenaristul Răzvan Rădulescu au fost felicitați pentru curajul de a gândi un

film fără personaj pozitiv. S-a trecut repede peste mai ales pentru că Poziția Copilului nu are niciun personaj negativ. Toți stau pe bucata proprie de adevăr. Vină există de toate părțile cât cuprinde dar e condiționată de context și complet dependentă de vinile celor din jur. Fiecare dintre personaje greșește și are dreptate în egală măsură. Ori asta e marea miză a filmului, scris, filmat și jucat într-o cheie estetică în care nu încap judecățile morale. Iar pariul a fost câștigat.

 

Netzer, Rădulescu, Butică și două camere de filmat au reușit să aducă pe ecrane Poziția Copilului, o experiență cinematografică completă, nu despre comunism, nu despre condiția românului și disperarea mută care îl caracterizează, ci despre oameni. E o poveste universală pentru că nu există mamă care să nu-și dorească să fie parte activă din viața copilului ei, la fel cum nu există copil care, odată alintat și întreținut, să nu aibă senzația că totul i se cuvine.

 

De văzut în cinema. A se consuma fără popcorn.