Cronică Birdman: 60 is the new 30, motherfucker!

Probabil că nu. Asta e și cea mai mare frică a lui Riggan Thompson, personajul jucat de Michael Keaton în ultimul film al lui Iñárritu. Riggan e cunoscut la Hollywood pentru rolul super-eroului din franciza Birdman, iar acum încearcă să obțină pentru prima oară credibilitate artistică, adaptând pe Broadway o povestire de-a lui Raymond Carver într-o mișcare one-man show: regizează, joacă personajul principal și a investit consistent din banii personali. Lovit de o puternică criză de vârstă mijlocie, accentuată de conul de umbră în care a picat, Riggan este un contur deloc flatant a ceea ce a fost: costumul de latex negru e înlocuit cu niște chiloți albi peste care atârnă un fost abdomen, iar peruca îi face un deserviciu; numai histrionismul actoricesc pare să se fi păstrat.

Actorul secundar e slab, așa că e înlocuit rapid după un „accident” la repetiții cu Mike Shiner (Edward Norton), feblețea criticilor de pe Broadway. Shiner e un hiper method actor, care trăiește cu adevărat numai pe scenă; își dorește realitatea über alles, căci în backstage nu e un individ tocmai potent. E șarmant, obsedat de control, visează replicile tuturor personajelor și livrează maxime de genul: popularity is the slutty little cousin of prestige. O adevarată divă masculină, citește Labirintul lui Borges în solar și se încurcă cu Sam (Emma Stone), fiica lui Riggan, deși fosta e și ea în piesă (Naomi Watts). Sam e asistenta lui Riggan proaspăt ieșită de la dezintoxicare, cu daddy issues până peste cap. Face parte din generația viralului, se joacă adevăr sau provocare cu Norton, fascinat de inocența cu care ea încă poate privi lumea. Zach Galifianakis are primul rol în care poate fi luat în serios, ca managerul care menține totul pe linia de plutire. Criticul New York Times are putere absolută: poate distruge o piesă fără să o fi văzut, oricât de proiect de suflet ar fi.

Spațiile alternează între teatrul St. James și exterior, în mare parte Times Square, pe care Riggan o traverseză fugind în chiloți și șosete, spre satisfacția tuturor smartphoneurilor îndreptate către el și devine trending topic. Coridoarele fac tranziția scenă-cabine și sunt acoperite de covorul cu model hipnotic din The Shining (simbolic pentru un alt univers claustrofobic). Cabinele de probă sunt investigate în detaliu, de la posterul înrămat cu Birdman care tronează pe perete, până în universul micro al particulelor de praf care se învârt în aer. Din poster până în mintea protagonistului, Birdman prinde voce, iar alter-egoul de supererou se transformă în superego.

Genul programului: comedie, categorie: neagră. Se fac multe glume despre industrie, cam ce ar spune un prezentator la Oscaruri. E auto-referențial și nu doar pentru că Keaton a dat lovitura în 1989 cu Batmanul lui Tim Burton, cel mai cunoscut super-erou negru și înaripat. Nici Norton nu e departe de lumea asta, cu un trecut în teatru, fost Hulk, dar și protagonist într-o adaptare cu dedublare de personalitate despre care regula spune că nu trebuie să se vorbească.

Camera lui Emmanuel Lubezki imită un unic cadru lung. Mișcarea continuă, elegantă, urmărește cursul vieții și imită vizionarea unei piese de teatru, fără tăieturi la dialog, fără opriri la schimbările de decor. Cut-urile sunt rare și ascunse subtil, dar într-adevăr, ai tendința să ignori în unele momente narativul și să cauți tăieturile. Imaginea într-un singur cadru s-a mai făcut: Hitchcock a încercat asta cu Rope în 1948, Sokurov a reușit cu Russian Ark în 2002. Diferența majoră e substratul comic, care în general e ajutat consistent prin montaj. Cadența filmului se datorează însă coloanei sonore care însoțește camera, predominant cu tobele jazzy. De cele mai multe ori funcționează ca un ritm intern, în oglindă pentru starea lui Riggan. În afara percuției sunt prezente fragmente din compoziții clasice (Ravel, Mahler, Rachmaninoff și Tchaikovsky), care se aud diegetic din piesa care se joacă.

Înainte să înceapă filmările, Iñárritu a arătat echipei un clip cu Philippe Petit mergând pe sârmă între turnurile gemene, însoțit de mesajul If we fall, we fall. E un proiect mai mult decât curajos: cam cum e să finanțezi o comedie în cadre foarte lungi regizată de cineva care ultima oară a făcut Biutiful (un film de 148 de minute sinonim cu o depresie absolută), la care adaugi ca actor principal un tip care n-a mai jucat nimic (darămite notabil) de 6 ani. Nu e primul film care testează tema, nici a dorinței de a rămâne relevant, nici a problemelor aferente actului artistic, dar de la Synecdoche, New York nu a mai fost o redare atât de fascinantă a lumii teatrului.

Deși sună a truism, Birdman funcționează simultan pe multe straturi diferite. La o simplă privire, poate fi judecat în perechi polarizate realitate-fantastic, Hollywood-Broadway, interior-exterior, dar îți dai seama rapid că cere mai mult de la privitor: preferă să fie considerat un exercițiu de realism magic transpus într-un film despre teatru filmat ca un spectacol, fluid și continuu ca viața reală.

And did you get what you wanted from this life, even so?
I did.
And what did you want?
To call myself beloved, to feel myself beloved on the earth (Raymond Carver)