Crushuri à la Anim'est (2)

Hayao + Isao, The Kingdom of Dreams and Madness (2014)

Studio Ghibli e printre cele mai prestigioase studiouri de animație din lume și cele două perechi de mâini care îl dirijează sunt Hayao Miyazaki și Isao Takahata. Ăștia doi sunt rivali de când s-au certat în timp ce lucrau împreună în tinerețe, așa că producătorul lor comun s-a gândit că ar fi o idee bună să le lanseze filmele deodată, adică The Wind Rises, respectiv The Tale of Princess Kaguya. Documentarul din 2014 îl urmărește pe Hayao (și foarte puțin pe Isao) în ultimele zile în care lucrează la film, înainte de a-și da desenele mai departe la animat de o echipă de zeci de oameni care îl respectă și ascultă de parcă ar fi anexele degetelor lui. Regizorul tot încearcă să-l tragă de limbă pe Hayao, ba despre căsătoria lui, ba despre ce înseamnă filmele lui pentru el, și mai ales despre relația cu Isao, dar tot ce primește în schimb sunt chicoteli printre pufăituri de țigară și replici gen „asta e magia, că e secret”.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: Când îți dai seama că pe cât de mult se urăsc Hayao și Isao, la fel de tare se și admiră. Și că ambii sunt îngrijorați că filmul celuilalt o să fie mai bun, deși ei știu cu siguranță că așa o să fie, pentru sunt unul mai bun decât celălalt dintodeauna.

Bătrânelul fără mâini, The Waldgeist & Me (2014)

“I’ve grown tired of this rope”, zice Bătrânelul fără mâini la începutul filmului, despre care aflăm mai târziu că n-are mâini pentru că a încercat să fugă de lângă un Waldgeist, care înseamnă spirit de pădure în germană. Când era Bătrânelul mai puțin bătrân și avea brațe în loc de rămășițele spurcate pe care le are acum, a găsit puiul de Waldgeist, i-a pus lesă și a început să-l care peste tot. Waldgeistul devenea din ce în ce mai nemulțumit de salturile enevante pe care trebuia să le facă ca să țină pasul cu stăpânul ei (da, Waldgeistul din film e fată, nu un monstru fără sex, cum se întâmplă de obicei în povești), așa că într-o zi, când s-a făcut îndeajuns de mare, s-a impus în cealaltă parte a lesei. Iar când fostul stăpân a încercat să fugă de lângă fostul animal de companie, noul stăpân l-a apucat de mâini și l-a tras în stânga și-n dreapta până când s-a auzit SFÎRȘ.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: Deși Bătrânelul scapă până la urmă, și slorpăie cu un pai dintr-o halbă de bere într-un bar gălăgios în care pare că încearcă din răsputeri să se simtă fericit, își dă seama că vrea înapoi. O ia la goană spre pădure, în timp ce îi sar în toate părțile hainele cu care încerca să se camufleze printre oameni, Waldgeistul îl aude de departe și se emoționează, și se trântresc unul pe altul la mijloc, în timp ce pădurea freamătă și animalele aplaudă. La sfârșit o vedem pe Waldgeist cum gâdilă niște picioare dinafara cadrului, în timp ce Bătrânelul îi râde pe burta mare și păroasă, și fix înainte de credits vedem cum alunecă niște rămășițe spurcate în loc de picior. "A dark tale of Love & Dismemberment." 

Peștele, Sirenashow (2014)

Un pește e luat pe sus de un marinar, fără să-și dea seama că nu pot exista relații de prietenie între marinari și pești. Când în sfârșit vede lada cu rudele moarte, o ia la goană, se urcă într-o mașină, bea berea pe care o găsește pe scaunul din față, și se propulsează într-un raliu psihedelic în care confundă polițiștii cu pescărușii, semnele de circulație cu algele și pietonii cu pisicile de mare. Ce îl ține în viață e dubița pe care o urmărește, pe care scrie Sirenashow și care are atașată o boxă din care se aude un cântec de sirenă, halucinant, ca orice cântec de sirenă. Dar nu orice sirenă, ci fosta lui gagică sirenă.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: Se cațără cu ultimele puteri pe fereastra barului ca să se uite la iubirea vieții lui, și în loc de sirenă vede o femeie încruntată și cu țigară în gură care își dă jos fusta-coadă, moment în care cade de pe fereastră, în mijlocul drumului, cu nisip în branhii și ochi sticloși.


Rodion pe fundal intergalactic, Misiunea Spațială Delta (1984)

O spun cu tot dragul posibil, oricât de mult am încercat să înțeleg ceva din filmul ăsta, n-am reușit. Poate eram prea fascinată de domnul în geacă roșie de fâș care trebăluia în stânga scenei la niște aparate dubioase despre care vreau să vă vorbesc, dar tot ce țin minte din Delta e că Oana, Dan, Alma, Hanuta, Yashiro și Tzin se tot luptau cu extratereștri și dădeau raite cu racheta până când amețeau. Dar domnul în geacă roșie de fâș a fost el o misiune spațială în sine, și știu că m-am trezit foarte târziu să fangirl-uiesc pe Rodion, dar eu n-am avut ocazia să fiu prezentă la rave-urile când probabil era la modă să faci asta.

Domnul în geacă roșie de fâș nu se uita absolut deloc în spatele lui, ca să își sincronizeze muzica cu ce se întâmplă film. Dar cumva, tot ce punea se potrivea poate chiar mai bine decât în varianta originală. Sunete de gâdilături extraterestre, de rachete care se aruncă de bunăvoie în găuri negre, de costume din latex care se lipesc de corp și caschete argintii care se lipesc de cap - cam așa era muzica lui Rodion.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: „Dragilor, vă pun Dans Macabru și după, mergem acasă să visăm frumos”.