Cum e să fii voluntar „guest” la NexT

NexT în cifre personale: 
50 de ore de muncă pe timpul festivalului
3 șoferi și 3 drumuri spre aeroport
aprox. 100 de oameni noi din 10+ țări
2 party-uri despre care poți să le spui și părinților
3 despre care nu
mai puține bonuri pentru alcool decât mi-aș fi dorit
8 locații super mișto
un papercup cu ceai, desenat de Paul Mureșan (câștigătorul The Pitch) în timpul unui panel despre imagine și sunet

„Salutare, după cum cred că știi deja, în acest an am avut foarte mulți oameni înscriși, ceea ce a făcut ca selecția să fie una destul de dificilă.”

Așa începea mail-ul pe care l-am primit de la Adriana Susmă, coordonatoarea voluntarilor, la câteva zile după interviul pe care l-am dat pentru festivalul NexT. După ce am citit chestia asta m-am gândit că e clar: n-am intrat; în mine se năștea deja un sentiment puternic de dezamăgire. Îmi și imaginam cum o să mă plictisesc și o să pierd vremea în vacanța de Paște, cum o să stau toată ziua pe net și probabil nu o să ies din casă aproape deloc, poate doar ca să mai merg la film; însă a urmat asta: „Cu toate acestea, prin intermediul acestui email te anunț că ești suficient de norocos, pentru că am hotărât ca vei face parte din echipa de voluntari din acest an!”

Pfiu! Entuziasmul meu a luat amploare, toate grijile mele de dinainte au dispărut. lăsând locul altora și am început să le spun tuturor cunoscuților că sunt voluntară NexT. În niciun fel, însă, nu am anticipat experiența minunată care avea să fie munca pentru festival, organizat de niște oameni dedicați, creativi și pe deasupra foarte cool (de parcă nu aveau destule calități deja), ajutați de niște voluntari pe măsură.

Fiind în departamentul guest pentru prima oară în viața mea, eram plină de emoții când Ozana Oancea (coordonatoarea noastră) ne-a înmânat programele cu sosirile invitaților la aeroport. Diverse scenarii în care ba ajungeam prea târziu și nu îl mai găseam pe invitat, ba aveam parte doar de oameni dificili sau care nu mă plăceau, m-au stresat în următoarele ore, până când a trebuit să fac primul meu drum într-acolo. Și după m-am relaxat. Și m-am simțit mai încrezătoare. Și mi-am făcut prieteni noi de peste tot din lume. Pentru că nu ai cum să nu te înțelegi bine și să nu stai de vorbă toată ziua și noaptea cu niște filmmaker-i/critici/selecționeri/etc așa mișto ca cei de la NexT. Cum ar fi multicolorul și psihedelicul Edvinas Pukšta, cuplul Albert Madaula&Oriol Rodriguez, care a făcut ravagii printre voluntarele de la festival (vezi poza 3) - și nu numai, simpatica Yael Lotem, Javier Marco the-nice-guy și fermecătorul Jean-Sebastien Lopez (n.r: al cărui film Jung Forever a câștigat Premiul publicului), cu care puteai să discuți ore în șir despre orice și nu te-ai fi plictisit never ever. Și atunci m-am decis că dacă mă mai înscriu altădată la un festival internațional, la guest mă bag fără nicio îndoială.

Primul meu invitat a fost lituanianul Edvinas, despre care mi s-a spus înainte să plec spre aeroport că e o persoană extrem de drăguță și nice, lucru care m-a mai liniștit. Iar când l-am văzut pe omul ăsta înalt, îmbrăcat în culori așa de stridente de te dureau ochii și cu un zâmbet larg pe față, am zis că o să fie bine. Prietenia noastră nu a fost să fie, însă. El era membru al juriului și avea un program mai diferit, așa că nu m-am ocupat eu de el. Dar am fost extrem de surprinsă să aflu că este și în juriu la BIFF, după cum mi-a și zis: I'm almost Romanian now! După asta, l-am iertat pentru speech-ul atât de confusing de la gala de închidere, plin de hint-uri legate de câștigătorul premiului publicului. Noroc că un tip de lângă mine a strigat tare răspunsul unei părți din enigmă (filmul regizat de David Cronenberg - care într-un fel sau altul a fost asociat cu Lituania în discurs - cu Michael Fassbender în rolul principal, aka A Dangerous Method), ca să mă prind și eu că Edvinas vorbea de Jung Forever.

Dintre colegele mele de departament, pe Ruxi o să o țin minte cel mai bine. Ruxi, care a început să plângă când a aflat că Albert și Oriol sunt împreună, fapt cunoscut de la început de toată lumea din festival, în afară de ea. Ruxi, care s-a „plimbat” cu mine cu 80 km/h pe DN înspre aeroport într-o seară pe la 9. Ruxi, care a venit cu ideea să fim amândouă ghizi pentru o zi și a stabilit un traseu extrem de detaliat pentru ca invitații să vadă cât mai multe chestii mișto din zonă (planuri ruinate, mai apoi, de ploaia de sâmbătă). Ruxandra La Copac, pe care toată lumea o știa pentru că nu puteau mânca prânzul fără ca ea să le dea bonurile de masă.

Iar că veni vorba de voluntarii NexT, atunci când ai o echipă de aproximativ 40 de oameni e clar că vor apărea și probleme. Eu n-am prea fost tot timpul în contact cu restul echipei și nu știu exact ce a mers prost, dar nu o să uit niciodată „ședința” (a se înțelege mustrarea) de la party-ul din Lokal (+ mail-ul aferent), când au fost semnalizate mai multe probleme din ziua respectivă și voluntarilor li s-a spus cu ce au greșit, pentru a nu mai repeta asta și în următoarele zile, în care munca urma să se intensifice. În același timp, însă, dacă ai norocul ca oamenii ăia să fie conștiincioși și uniți, totul se va rezolva într-o clipă. Și așa a fost, pentru că echipa de la NexT  parcă deținea puteri supranaturale, cu ajutorul cărora alerga de colo-colo pentru 15 ore zilnic, știa să transforme orice critică (de orice fel ar fi fost ea) într-una constructivă, era mereu pe fază atunci când se ivea ceva neașteptat sau când trebuia să îi ajute pe alții și mai reușea să se și distreze de la 11 seara până dimineața, iar a doua zi o lua de la capăt.

Cea mai tristă parte e sfârșitul. Despărțirea. Întoarcerea la rutină. De-aia aproape toți trecem în momentul ăsta printr-o depresie post-festival, care ne face disperați să ne mai întâlnim încă odată la o bere, să mai povestim pentru a mia oară despre nu-știu-ce întâmplare (între noi sau prietenilor), să citim încontinuu articole și recenzii de la NexT și să ne uităm prin pozele de la party-uri. Iar pe mine faptul că unele dintre persoanele cu care mi-am petrecut toată săptămâna pleacă din România, neștiind dacă ne vom mai vedea vreodată, mă întristează cel mai tare. Cu toate astea, încerc să mă gândesc doar la următoarea ediție. A zecea. Și sper că voi fi primită și atunci, ca și acum, de echipa Nexcu brațele deschise, gata să colaborăm și să facem o treabă și mai bună ca anul ăsta. Because it's all about the next thing.