Cum iubesc copiii

Mes Petites Amoureuses (r: Jean Eustache, 1974)

Blonde lungi și deșirate, brunete minione, adolescente dezabuzate, cu un cap mai înalte decât el, nimic nu scapă atenției lui Daniel, un puști de generală care dacă n-ar aduce atât de tare cu Antoine Doinel ar putea pica lejer drept cel mai libidinos dintre muncitori. Este remarcabilă atenția si perseverența cu care privirea acestuia urmărește orice întruchipare a sexului opus, aproape emulând atingerile. Mes petites amoureuses este al doilea lungmetraj al lui Jean Eustache, în care acesta a încercat să-și reconstruiască copilăria și trecerea spre adolescență. Fiecare copac e la locul lui, fiecare uliță de sat, fiecare bulăneală dintr-un cinema, fiecare amintire, scoasă din sertar și îmbălsămată în nostalgie, dar nu și în autocompătimire. Daniel este luat de maică-sa din satul în care locuiește cu bunica și dus la oraș, unde îl pune să lucreze în atelierul de reparații de motociclete al noului iubit. Asta înseamnă și noi prieteni și noi pulsiuni sexuale, dar în pofida voice-over-urilor presărate ici-colo, e greu de aproximat ce e în capul lui, de fapt. Atunci când după multe încercări brutale de apropiere cu fetele (inclusiv lipirea forțată de o fetiță care era în biserică la coadă la împărtășanie) are în sfârșit un date pe bune, Daniel are și un prim sărut, filmat într-o panoramare à la Vertigo. Fata pare să-l placă destul de tare, dar el nu mai știe exact ce vrea după ce mâna îi este îndepărtată. Rămân după aceea să se privească, 15 minute sau 2 ore, nici ei nu știu exact, iar dacă au trăit sau nu prima dragoste devine dintr-odată irelevant. - Paul Petrache

Tomboy (r: Céline Sciamma, 2011)

Când e în preajma Lisei, Laure, fetița blondă, tunsă scurt, cu ochi albaștri și gropiță în bărbie, îmbrăcată mereu în tricouri largi și pantaloni scurți, devine Mickael, băiețelul blond, tuns scurt, cu ochi albaștri și gropiță în bărbie, îmbrăcat mereu în tricouri largi și pantaloni scurți. Așadar, nu atât o schimbare, cât o asumare, pentru că Mickael intuiește deja cine și cum e el. Contextul e nou, pentru că familia lui abia s-a mutat aici, unde nimeni nu o știe pe Laure, așa că poate să fie sincer și să depășească identitatea pe care a avut-o până acum. Prima persoană pe care Mickael o cunoaște în locul ăsta nou e Lisa, dar întâlnirea lor funcționează și altfel - pare că e, de fapt, prima oară când cineva îl cunoaște pe Mickael, că el s-a materializat atunci când Lisa i-a spus că e timid și l-a întrebat cum îl cheamă. E sfârșitul verii, sunt într-un oraș mic, iar ei au cam 10-12 ani. Joacă adevăr și provocare, dansează prin casă, merg la scăldat și la fotbal, se pupă ascunși printre copaci. Lisa e relaxată și sigură pe ea și îndrăgostită; Mickael e tăcut și curios, poate și un pic reticent. La un moment dat, Lisa îl fardează, stângaci și strident, și îi spune că ia uite, ce bine i-ar sta dacă ar fi fată, iar Mickael zâmbește și nu își șterge machiajul, merge așa, cu roz în obraji și cu gluga hanoracului pe cap până ajunge acasă, rămâne transformat în ceva ce și-a imaginat Lisa, pentru că își dorește și are nevoie deopotrivă să se transforme. – Ioana Moraru

Flipped (r: Rob Reiner, 2010)

Flipped e filmul care nu credeam că putea să-mi placă atât de mult.

Bryce și Juli se întâlnesc în clasa a II-a, când Bryce se mută lângă casa lui Juli, și Juli se îndrăgostește pe loc de el. Dar Bryce crede că fetele sunt nasoale, așa că o ignoră, o evită și face mișto de Juli până în clasa a VI-a. Atunci, când mentalitatea de ”girls have cooties” nu mai e cool, încearcă să scape de Juli găsindu-și o prietenă. Totuși, Juli crede că lui Bryce îi place și lui de ea, doar că e prea timid să admită, așa că nu renunță la el și începe să îi dăruiască, în fiecare săptămână, o cutie de ouă de la găinile ei, ca să le folosească mama lui când gătește. Bryce aruncă ouăle pentru că familiei lui îi e frică de salmonella, și, când Juli află asta (și-l aude vorbind urât despre ea), decide că nu mai are de ce să continue să-l iubească pe Bryce. Când Bryce devine el cel respins și ignorat, își dă seama că îi place de Juli dintr-a VI-a, și de aici urmează o povestioară lungă și super înduioșătoare în care băiețelul încearcă să o cucerească pe fată înapoi, înfrumusețată și de setting-ul de 1960, de uniformele copiilor și de stilul vintage (și de faptul că școala organizează o licitație de băieți, la care fetele pot să-și cumpere date-ul.) – Tea Nicolae

Malèna (r: Giuseppe Tornatore)

Malèna e un film slab, sau prost (?), în care Monica Bellucci dovedește că nu prea le are cu actoria, dar rămâne perfectă pentru rol. Și totuși, este unul dintre acele filme pe care le țin minte, din care mai citez una alta, care mi-a lăsat o dâră pe undeva. Țin minte perfect privirea lui Renato, un puștan de vreo 12 ani, când o vede pentru prima dată pe Malena, pentru că o privește ca pe originea lumii. În orașul mic din Sicilia, când iese ea din casă se-ntâmplă Street Delivery, băieții își pregătesc bicicletele s-o urmărească, bărbații se opresc din ceea ce au de făcut și se înghesuie să o salute, femeile își încep blestemele. Malena merge, tot filmul, absentă, senzuală și tristă, iar toți vor de la ea același lucru, pe care îl vor obține, și pentru care o vor pedepsi aspru. În afară de Renato, care desigur că-și dorește și asta, altfel nu i-ar fura o pereche de chiloți să doarmă cu ei, dar mai presus de tot s-o salveze, să fie super eroul ei. Nu are cum să te lase rece îndârjirea lui în a apăra cea mai de ne-apărat femeie din oraș, și această dragoste la fel de pură precum e perversă și care face din el, până la urmă, cel mai puternic bărbat din viața celei mai dorite dintre femei.

Jeux d'enfants (r: Yann Samuell)

Totul începe când un băiețel te ajută să-ți culegi conținutul ghiozdanului pe care au avut grijă să ți-l împrăștie pe jos ceilalți copii, care râd de tine că ești poloneză. Ba mai mult, văzându-te cu lacrimi în ochi, băiețelul îți oferă cea mai de preț posesiune a lui, un carusel metalic, primit de la mama lui, care e pe patul de moarte. Te mai roagă doar să i-l mai împrumuți și lui din când în când, chestie pe care ai putea s-o interpretezi în gama „vreau să te mai văd”, dar tu la cei 6 ani te enervezi foarte tare că vrea deja să-ți ia înapoi ce ți-a dat, așa că îl provoci. CAP OU PAS CAP = n-ai sânge-n tine, doar că băiețelul are. Să tragă frâna de mână de la autobuzul în pantă, plin de copii? Se face! Să v-arătați organele genitale pe sub masa de nuntă înainte să trageți cu putere amândoi de fața de masă, rostogolind totul pe jos? S-a făcut! Să facă pipi în biroul directorului școlii care v-a chemat pentru a nu știu câta oară pentru că sunteți un coșmar pentru orice fel de autoritate? Hehe! E adevărat că am o slăbiciune pentru poveștile de dragoste care încep la vârsta la care încă nu ai așteptări, dar nu-i așa că e clar că fetița care se va sui pe o capelă din cimitir, cu o coroană funerară în jurul gâtului, din care va arunca cu flori, cântând La vie en rose la înmormântarea mamei tale, este cea pe care o vei iubi toată viața? – Karin Budrugeac

Compresorul și vioara (r: Andrei Tarkovski, 1961)

Sasha se cocoață strâmb pe scaun, dar se pune frumos când alături se așază fata-n rochie roz. Schimbă câte-un „bună”, ea zâmbește timid, el scoate un măr, îl șterge pe pantalonii scurți și pe puloverul scămoșat, ar vrea să muște din el, dar se răzgândește, îl bagă la loc în buzunar și-și scoate partitura. Fata-n roz are cozi împletite prinse cu funde translucide. Își ține genunchiul stâng cu ambele mâini, zâmbește complice cu Sasha când piciul care a fost la lecție înaintea lor iese plângând de nota primită. Sasha se ridică, e rândul lui să exerseze la vioară, se îndreaptă spre ușă, lăsând în urmă, pe scaunul fetei, mărul în care a suflat mai devreme. Mâinile ei se joacă cu un nasture, mâna stângă ezită să ia mărul, mâinile trag tivul rochiei peste genunchi, mâna pune mărul pe scaunul lui, mâinile se odihnesc în poala apretată, dar gândul și privirea fetei în roz sunt tot la măr. Înăuntru, profesoara nu e mulțumită: Sasha nu e atent. De la capăt. Nu e bine. De la capăt. Ce-o să se facă profa cu atâta imaginație? Sasha iese de la lecție, fata-i zâmbește larg, el n-o mai vede, s-a prins că fetele scad concentrarea. În urma lui pe scaun, rămâne cotorul Evei.

C'est pas moi, je le jure! (r: Philippe Falardeau, 2008)

La începutul filmului, Léon, un băiat de 10 ani, aproape reușește să se spânzure de un copac din apropierea casei, cât să-ți faci o idee de ce va urma în micul lui univers din Quebecul lui 1968. „Oricum nu mai vreau să mă joc în copacul ăla,” spune din prag, privind cum maică-sa, cu părul vâlvoi, înfige un topor în tulpina groasă. S-a obișnuit să moară din când în când. Pe măsură ce firele care-i țin părinții împreună se rup unul câte unul, culminând cu plecarea mamei de acasă, Léon minte de sparge, sparge de crezi că-i minciună, fură de la vecini și mai fentează câte o sinucidere. O ia la vale-n viteză și splendid colorizat, acceptând-o într-un final parteneră și pe ciudata de Léa, care nu știe să se joace cu Barbie. Se convinge că intențiile ei sunt serioase din secunda în care îi cere chiloții dacă vrea să rămână cu el la înălțat zmeie, iar ea și-i dă jos fără să ezite. Nici ei nu-i e prea bine. Unchiu-său e alcoolic și o și bate, și ar vrea să-și caute tatăl care a părăsit-o. 

Înainte ca Sam să-i dăruiască lui Suzy cercei cu gândaci și găuri în urechi, pe plaja stâncoasă a iubirii de-o vară din Moonrise Kingdom, Léon și Léa s-au jucat X și 0 în țărâna celei mai frumoase fugi eșuate spre Grecia. – Gabriela Pițurlea