Cum să fii pasager într-un film

O pereche de căști și una de ochelari, conectate la un telefon. Sunt așezată pe un scaun în mansarda de la Cetate, în jurul meu sunt alți oameni, stăm în cerc. Deschid un frigider, în el văd un tort, bag un deget, mi-l ling. Sunt o fetiță. E ziua mea mâine. E tortul meu. Vocea mamei mă taie ca hârtia. Pentru că sunt pofticioasă, pentru că nu am răbdare, am stricat tot. Pentru c-am stricat tot trebuie să mănânc tot. Tortul e în fața mea, sunt la masa masivă din sufrageria cu ferestre înalte, mă uit în poală. Mănâncă, taie hârtia din nou. Greața pe care o simt e oare de la amețeală, de la voce, de la tortul din fața mea sau de la faptul c-am vomitat întotdeauna orice am fost forțată să mănânc când eram mică? Când îmi dau căștile și ochelarii jos, transpirația e rece și greața persistă. Pozele atestă că m-am ținut cu mâinile de poalele rochiei până am șifonat-o. Aproape c-o iau la fugă pe scări pentru aer. Prima mea experiență cu VR-ul.

Johan Knattrup Jensen, regizorul danez care a venit la Pustnik să vorbească rezidenților despre cum e să faci un film în realitate virtuală, consideră că vom putea curând vorbi, în cinema și nu numai, despre epoca dinainte de VR și epoca de după VR. La Pustnik a venit cu două dintre filmele lui de realitate virtuală și să prezinte o parte din cel mai nou proiect al său, Ewa.

Regizorul a văzut primul film care l-a marcat la 10 ani, când tatăl lui l-a lăsat la The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover al lui Greenaway, care l-a făcut varză. Pare c-a avut și un efect pe termen lung asupra lui, pentru că primul lui film, din 2009, a fost Skinke (adică Șuncă), iar primul film VR pe care l-a făcut a fost despre o cină în familie, pe care o poți trăi din perspectiva fiecărui om de la masă. Pentru asta, Johan și echipa lui au filmat fiecare scenă/perspectivă a unui personaj dintr-o singură dublă și schimbând de fiecare dată lumina și decorurile astfel încât perspectiva fiecăruia să fie cât mai diferită. De pildă, prin ochii unui personaj cu probleme de anorexie, aceeași masă e doldora de mâncăruri, pentru un altul, mâncău, mâncarea e prea puțină. Suntem, în același timp, la o aceeași masă, având aceeași conversație, doar că totul diferă în funcție de în pielea cui intri via ochelarilor și căștilor de VR.

Nu numai prima mea întâlnire cu realitatea virtuală a fost crispantă, Johan povestește că primele feedbackuri pe care le-a primit despre filmul cu cina au fost destul de nasoale. Primii oameni care l-au văzut l-au detestat, i-au zis că s-au simțit ca dracu, că filmul le-a lăsat un sentiment foarte nasol. O beție cruntă mai târziu, Johan și-a dat seama că de fapt feedbackul negativ al oamenilor nu avea legătură cu filmul în sine, ci fix cu personajele în locul cărora îi pusese. Oamenii empatizaseră atât de tare cu ce simțeau personajele încât părăsiseră filmul c-un sentiment nelămurit de angoasă. Cam ca mine cu tortul. Tind cred că are dreptate cu prezumția că vom vorbi peste ani de epoca dinainte de VR a cinema-ului; doar că m-a luat o altă angoasă, reală de data asta, despre modurile în care poate el fi folosit și în afara lui. (Karin Budrugeac) 

***

„Vreau să fac filme pe care nu le-am mai văzut înainte, în școală mi-am dorit să experimentez lucruri noi tot timpul. Nu-mi pasă dacă oamenilor nu le plac filmele mele. Știu că asta ar putea să sune cam egoist și egocentric, dar fac filme doar pentru mine. Dacă aș încerca să fac pe plac altora sau să fac filme care cred că ar plăcea altora, nu ar mai fi filmele mele și până la urmă, cred că nu ar plăcea nimănui. Dar dacă înseamnă ceva pentru mine, sunt sigur că ar putea însemna ceva și pentru alții.”, spune Johan. 

Până la 24 de ani, când a hotărât că trebuie să facă film, Jensen a scris poezie, a făcut teatru clasic sau performance-uri. Venind dintr-o familie low-middle class, nu avea posibilități pentru a merge la o școală de film dar a reușit să fie admis la Super16, o facultate de 3 ani subvenționată integral de stat, unde a fost unul dintre cei 8 admiși la secția de regie, dintre 800 de participanți. În timpul școlii, a făcut atât documentare, cât și filme de ficțiune, iar dorința sa de a face ceva în care spectatorii să fie imersați complet a prins conturs atunci când a dat întâmplător peste VR și și-a dat seama de potențialul acestei tehnologii.

„Mi-am dorit să pot pune spectatorul nu doar înăuntrul filmului, ci înăuntrul personajului principal, să privească lumea prin ochii lui. Cumva, un film care mi-a deschis ochii spre asta a fost Enter the Void, al lui Gaspar Noé, cu acel out of body experience filmat în POV (point of view). Când am făcut The Doghouse, primul meu film VR, care avea 5 personaje cu puncte de vedere diferite, Noe a vrut să le încerce pe toate, ceea ce m-a făcut să fiu foarte mândru. Sunt mai multe filme care m-au inspirat: este, desigur, Being John Malkovich (r: Spike Jonze), sau Rashômon (r: Akira Kurosawa), care spunea aceeași poveste din unghiuri diferite, dar inspirația mea pentru storytelling nu sunt Noé sau Kurosawa, ci cinematografia scandinavă, mai degrabă Bergman sau Lars von Trier, dramele de familie.”

Rashômon meets Festen: The Doghouse

„Într-un fel, The Doghouse m-a ajutat să chestionez foarte multe amintiri. Îmi amintesc cinele în familie de când eram copil, cu mama, tata și cu fratele mai mare, care era foarte frumos și avea o grămadă de prietene. Le aducea întotdeauna la mesele în familie, cred că ar fi vrut să fie într-o relație cu ele sau ceva, dar nu prea îi ieșea. Dar îmi amintesc de cinele astea banale ca de ceva foarte complex, încărcat cu multe emoții și nu îmi dădeam seama ce era de fapt, erau foarte multe lucruri nespuse. Cumva știam că fratele meu era supărat pe mama pentru că bea un pic prea mult, că fata aia pe care el o aducea era o intrusă și reușea să scoată la iveală cele mai rele trăsături ale familiei noastre și mai era și tata, care niciodată nu se băga, nu era deloc bărbat. Și aveam toate chestiile astea care-mi treceau prin cap, dar nu puteam să fac un film despre asta. Într-un film ai un singur ai un singur personaj principal și un antagonist și așa nu aș fi putut descrie toată energia de acolo. Dar atunci când am descoperit VR-ul și Oculus Rift, mi-am zis Acum pot să fac un film cu 5 personaje principale. Nu există niciodată un singur adevăr despre ceva, iar dacă ai o cină, la care iau parte 5 oameni, există 5 adevăruri, fiecare experimentează lucrul ăla în moduri diferite. Așa că am avut șansa de a fi fratele, tatăl sau mama și am avut șansa de a încerca să empatizez cu ei, să învăț să-i iubesc, să încerc să înțeleg de ce au făcut ce au făcut.”

Ewa, Out of Body - cum să creezi niște amintiri la fel de intense ca însăși viața

„Lucrez la un proiect destul de ambițios, numit Ewa, unde urmărești o fată prin toate etapele vieții ei, de la naștere, la adolescență și maturitate. Am vrut să examinez relația dintre o mamă și un copil și pentru că am vrut să examinez propria mea relație cu mama, pentru a-mi da seama că eu, ca persoană, sunt compus dintr-o multitudine de elemente, iar multe dintre acestea vin de acolo, pentru că am fost o parte din ea, iar acum sunt o persoană de sine stătătoare. Vreau să analizez tot trecutul ăsta pe care îl incorporăm de la o altă persoană și cum deal-uim cu el ca ființe umane. Dacă putem să facem asta sau nu. Astea sunt câteva dintre temele pe care vreau să le explorez și dacă iese cum îmi doresc va fi foarte funny, dark și înspăimântător. Îmi doresc să fac filme thriller, dar genul ăla de thriller în care abia îți mai poți ține respirația de emoție și după care să introduc partea asta de thriller într-o familie.

Pentru că o cheamă Ewa, m-am gândit la ea ca la prima femeie și vreau să ofer spectatorilor posibilitatea de a fi ea. Mama mi-a povestit că atunci când era însărcinată cu mine moașa nu credea că apa i s-a rupt, așa că a luat o andrea de cusut și a început să o împungă. Și apa tot nu se rupea, așa că moașa continua să mă lovească în cap, iar atunci când am ieșit aveam toate aceste răni și sânge tâșnindu-mi din cap. Asta a fost prima mea experiență cu lumea de afară, cu cineva care încerca să mă rănească. Asta este o poveste pe care mama mi-a spus-o de mai multe ori, evident că eu nu-mi amintesc nimic, dar sunt curios dacă corpul meu da. De asta vreau să fac un film prin care să treci naștere din ambele unghiuri, pentru a fi atât mama cât și copilul, și pentru a-i face pe bărbați să încerce să vadă cum e să dai naștere, să iasă o ființă umană dintre picioarele tale, pe care să o pui după aceea pe pieptul tău și pe care într-un fel, „trebuie” să o iubești după aceea. Iar VR-ul îmi oferă posibilitatea de a face asta, spre deosebire de cinema-ul convențional.

Ewa a avut premiera mondială la Cannes în același an în care Steven Spielberg, care era președintele juriului, a spus că VR-ul este periculos și că va distruge cinema-ul, așa cum îl știm. Cred că are dreptate, dar eu văd asta ca un lucru bun, eu cred că avem nevoie de ceva nou, de un nou limbaj, iar pentru mine VR-ul este cinema. Încă de când a apărut, cinemaul a încercat tot timpul să dezvolte noi tehnologii pentru a reuși să surprindă cât mai bine realitatea sau să descopere noi adevăruri despre lume. Camerele de filmat au evoluat, tehnologiile au evoluat, la fel și maniera de a povesti, iar acum tocmai am ajuns la un alt nivel. Forța artiștilor este de a descoperi lucruri noi și de a dezvolta modul în care gândim. Iar VR-ul e un nou mod de expresie și de a spune povești. Este cel mai mare ecran pe care l-am văzut până acum.” (Paul Petrache) 

***
Pustnik, aflat la a doua ediție, este un program de rezidență pentru tineri scenariști și regizori, care a avut loc între 5 și 12 iunie 2016 la Port Cultural Cetate.