Cum vorbim despre Kevin?

Eva (Tilda Swinton) decide să aibă un copil cu Franklin (John C. Reilly), numai că, surpriză!, bebelușul e unul care urlă aproape tot timpul și are ceva malefic în privire. Eva nu reușește să aibă o legătură mamă-copil tandră, deși e o femeie răbdătoare, deschisă (începutul filmului ne-o arată în plină sărbătoare a roșiilor, printre sute de oameni goi și sos de tomate) și o soție iubitoare.

Kevin e un fel de Antichrist și la vârsta de 16 ani comite un masacru în liceul său, bașca își omoară tatăl și sora. Prezentul îl arată pe Kevin la închisoare și pe Eva, mama lui, o stigmatizată. Întregul oraș, dar și propria conștiință, îi fac viața femeii un calvar.

Regizoarea își alege toate ingredientele cinematografice potrivite: un casting bun, o imagine lucrată, sunet atent dus în direcția de ecou straniu, un subiect (veșnic) actual, interesant de disecat. Tilda Swinton și Ezra Miller reușesc cu prisosință să te țină la acest film hiperstilizat, care bate spre thriller. Cu mare grijă la lumină (are secvențe superbe de noapte și chiar de zi, în care contrastul e unul puternic) și la cromatică, e un exercițiu formal ambițios. Aceste personaje cu părți întunecoase (chiar și vizual, Kevin e opusul surorii sale mai mici, blondă ca o zână) ar merita aprofundate mai mult însă. Lynne Ramsay expune o situație spectaculoasă, pe care n-o despică neapărat. Starea personajelor nu se schimbă. E greu să înțelegi personajul mamei, o femeie interesantă, care ar fi putut căuta neobosită soluții, dar se oprește la a-l duce pe Kevin la medic atunci când este mic, să vadă dacă e autist sau nu, și apoi se resemnează.

Kevin rămâne doar un personaj impresionant prin violență. Filmul e memorabil prin scene ca cea în care Kevin e bebeluș și mama sa îl plimbă în cărucior pe stradă: zgomotul picamerelor devine un motiv de serenitate, dar nu reușește să acopere plânsetul lui Kevin. La minutul 22, un cadru-odă închinat contrastului dintre seninătatea stranie pe care o capătă chipul Tildei Swinton și problemele întunecoase pe care regizoarea vrea să i le atribuim personajului, exprimate prin cuplul de culori maro-albastru (părul, puloverul ei și clădirea din spate maronii versus bluza și umbrelele bleu).

Un film care merită vizual toate laudele, dar care, la nivel de fond, ar fi putut să fie mai complex. Devine interesant să te gândești la incompatibilitatea dintre părinți și copii, la eventuale soluții (medicale sau alternative) sau poate la decizii extreme: până la urmă, sacrificiul părintesc nu e un clișeu care ar merita depășit uneori?

După ce a avut premiera la Festivalul de film B-EST, filmul intră în săli de astăzi, joi, 29 martie.