De la Anonimul: Harmony Lessons

Amintește de Elephant (Gus Van Sant, 2003), prin juxtapunerea dintre lirism și brutalitate. Pentru peisajul moral îndoielnic aduce a Krzysztof Kieślowski (mai ales cu A Short Film About Killing, 1988) și a Robert Bresson, iar subiectul în sine evocă recentul film al lui Michel Franco, Después de Lucía (2012). Dincolo de comparațiile făcute de critica de profil, regizorul și scenaristul kazah Emir Baigazin declară că pentru Harmony Lessons, filmul său de debut, a fost influențat mai degrabă de pictură, și îl numește pe Edvard Munch, prizat pe muzică de Bach, ca principala sursă de inspirație, mai ales pentru continuitatea liniilor și pentru spațiile neîncărcate de detalii.

Ceea ce devine evident din primele cadre. Harmony Lessons începe cu imaginea unui peisaj înzăpezit, gol, liniștit, cu ocazia căruia Baigazin construiește un gag: Aslan, un puști orfan care locuiește cu bunica lui, fugărește o oaie prin curte. Comicul situației este rapid înlocuit de șocul a ceea ce pare a fi înjunghierea și eviscerarea reale ale animalului, anunțând astfel atât severitatea spațiului, cât și un dualism asumat, care va fi dezvoltat de-a lungul filmului – îmbinarea dintre escapismul de tip oniric și realism.

Așadar, Aslan este un puști care locuiește doar cu bunica. Este genul introvertit, perfecționist, fără prieteni, care ajunge în urma unei farse răutăcioase a colegilor un fel de oaie neagră a școlii, cu care nimeni nu are voie să vorbească. Mai departe, povestea se ramifică – nu numai că Aslan nu este singura victimă a abuzului, dar, de la un punct încolo, devine evident că agresorul este la rândul lui agresat, iar violența nu intervine ca o consecință, ca o încercare de a corecta o mutație, ci este dezvăluită ca fiind un dat, o prezență constantă în viața tuturor, de la mic la mare, în cele din urmă supraviețuind cel mai puternic (probabil de aici și eticheta de darwinism care a fost lipită filmului).

Cu toate acestea, violența explicită este rezervată doar câtorva secvențe în care victimele sunt animale (amintita oaie și câțiva gândaci), funcționând probabil pe post de înlocuitor al celor câteva crime și bătăi sângeroase care au loc în regnul uman și care apar prin elipsă. Astfel, elipsa se traduce în Harmony Lessons nu doar prin goliciunea spațiilor, fie că e vorba de casa lui Aslan, sau de școală, ci și prin omiterea unor momente importante. Efectul este amplificat de imagine și montaj – camera fie face mișcări scurte, arătând ceva precis, fie este fixată în cadre lungi, încărcate de simboluri (precum formele geometrice pe care Aslan le tot desenează).

Tensiunea atinsă de elipse este continuată și de absența oricărei muzici non-diegetice, cu o singură excepție, care apare într-unul din episoadele onirice. Visele și reveriile își dezvăluie reala natură doar retroactiv și sunt atent premeditate, pentru că lucrează pe post de unice indicii în legătură cu ce se întâmplă în mintea băiatului. Aici, oniricul și realismul se completează, iar schimbul de elemente dintre cele două zone nu face decât să intensifice efectul fiecăreia.

Surse: Hollywood Reporter, Variety, Film Comment.
Mai multe de la Anonimul.