De veghe în lanul de crop circles

De unde a apărut povestea?

Andrei: Este o poveste mai veche, de acum vreo 6-7 ani, e un scenariu scris de fapt pentru un concurs care avea ca temă cercul și pentru care în loc să o iau ca pe o metaforă, am zis să fac povestea cu niște cercuri fizice foarte, foarte mari. Totul a plecat de la crop circles-uri și în jurul lor s-a țesut povestea, care m-a dus imediat cu gândul la zona mystery-thriller. 

La început am vrut să fac un film de gen aplicat la scurtmetraj, dar mergând înainte cu povestea, m-a interesat și ideea de maturizare, de ultimele veri ale copilăriei adevărate și ideea de om urban pus într-o situație limită într-un mediu pe care nu-l cunoaște și care-l face să acționeze altfel decât ar acționa la el, într-un mediu în care e familiar. Mă interesează întotdeauna chestiile care simt că lipsesc cumva din peisajul cultural apropiat. Scurtmetraje de gen sunt destul de puține și cumva vreau să explorez o zonă mai puțin bătătorită, să experimentez ceva ce nu s-a mai făcut. E o idee primară, dar evident că nu mă interesează să fac ceva superficial - hai să facem asta pentru că nu s-a mai făcut sau hai să facem asta pentru că avem un twist și ni se pare simpatic - adică întotdeauna trebuie să ai un conținut real, ca să funcționeze.

Ați avut niște repere vizuale/cinematografice?

Barbu: N-a fost genul ăla de abordare, n-am avut întâlniri în care să ne arătăm imagini din filme. Cum spunea și Andrei, e un scenariu vechi pe care și eu îl știu de multă vreme, mi-a plăcut foarte mult de la început și am tot vrut să-l facem într-un fel sau altul. Abia acum s-au legat lucrurile și cumva în tot timpul ăsta s-a sedimentat felul în care să arate, cam ce ar fi vrut Andrei. Ne cunoaștem de foarte multă vreme, am făcut facultatea împreună și toate filmele, și știu ce direcție preferă.

Andrei: Mai degrabă ne-am uitat la Larry Clark și la chestii de genul ăsta, ca să vedem cum lucrează alții cu adolescenți, pentru că nu o mai făcusem până atunci.

Cât de grea a fost producția?

Barbu: A fost foarte clar că e un scenariu destul de complicat ca producție și atunci am știut că trebuie să ne adaptăm la ce găsim. Locația asta am găsit-o chiar lângă Băicoi, dar a fost foarte greu. Mai întâi am căutat lângă București, dup-aia ne-am dus în sud, au fost două săptămâni cel puțin de căutat, în care am găsit niște variante foarte mișto, dar care au picat până la urmă, pentru că fusese cules grâul, iar noi eram legați de lanul ăsta de grâu.

Andrei: Era și o situație foarte specifică, adică niște cerințe foarte clare - dacă ții minte, în film ei urcă acolo pe deal și văd cercul de undeva de sus. Ăla e un moment foarte important, pentru care ne trebuia un deal și la poalele lui un lan mare de grâu, ceea ce nu prea se găsește în câmpia românească.

Barbu: Am avut tot felul de probleme de logistică și evident că îți creezi filmul în cap, dar eu încerc să las loc pentru noi idei, să nu mă duc pe o direcție care să nu mă lase să gândesc liber după aia, să te poți adapta în procesul de pre-producție, sau chiar și în producție. Asta e foarte important, mai ales la scurtmetraje, unde ai puțin timp la dispoziție și puține resurse. De obicei, ajungi să filmezi multe ore și deja ești foarte obosit (am avut câteva zile și cu 20 de ore sau ceva de genul ăsta) și dacă nu ești flexibil, te blochezi pe o idee. Look-ul l-am stabilit încet, încet și în timpul filmărilor.

Andrei: E important să știi cum arată filmul, feeling-ul pe care ți-l dă și de cum curge, să știi cam ce vrei și ce nu vrei, dar trebuie să lași loc să te gândești, să te adaptezi, la locul filmării. Dacă îți stabilești ceva foarte foarte strict, e posibil să nu meargă. La un moment dat e posibil să-ți tai craca de sub picioare ținându-te prea strict de ideile de acasă. Asta e și interesant și mi se pare stimulant la film, cumva e tot timpul viu: îți faci niște idei, îți faci un plan, dup-aia te confrunți cu realitatea, trebuie să ți le readaptezi, după montaj la fel.

Barbu: Da, nu se termină niciodată. Te duci la un festival și te întreabă: -Ai schimba ceva? - Ăă, daaa!!

De cât timp lucrați împreună?

Andrei: Ne-am cunoscut în anul I, când nu te cunoști cu nimeni și fiecare abordează în funcție de cum i se pare lui că ceva. Era anul I, semestrul I, 10 regizori, 10 operatori. Și na, îi alegi după fețe.

Barbu: Da, te uiți și la om. Eu am un prieten foarte bun din liceu, Toma Velio, cu care am și intrat la facultate și cu el trebuia să filmeze, dar cu o seară înainte, a jucat baschet și și-a rupt mâna dreaptă. Așa am ajuns să lucrez cu Andrei, dar dup-aia am fi putut oricând să ne schimbăm, s-au tot făcut rocade.

Andrei: Primii ani nici nu ne-am înțeles grozav.

Barbu: Nu, în primul an nu ne-am înțeles deloc bine. Făcusem un exercițiu pe VHS și dup-aia aveam de făcut un film pe 16 mm, iar Andrei a ales un subiect care pe mine m-a enervat foarte tare, ceva cu băieții de cartier din Parcul Moghioroș, care pe vremea aia arăta foarte urât și eu eram: dar de ce vrei tu să filmezi în locația asta urâtă? Pe el genul ăsta de abordare îl enerva și mă rog, până la urmă nici nu mai țin minte cum a fost filmul, am fost foarte dezamăgit, am luat și o notă proastă și m-am gândit că am ales greșit, că ar trebui să fac altceva - deprimare totală. Dup-aia am făcut documentar în anul II și încet-încet, a mers treaba. Noi am intrat la facultate de la 18 ani, ceea ce mi se pare oricum o greșeală, cumva. La final mă gândeam ce bine ar fi să mai facem filmele alea încă o dată.

Atuul mare în a lucra atâta timp cu un om e că ajungeți să vă cunoașteți foarte bine și știi foarte clar ce și cum poate fiecare, ce preferințe are și poți să fii foarte direct, ceea ce e mare lucru. Noi am rămas prieteni tocmai pentru că avem interese comune și ne înțelegem, ceea ce pentru alții din generația noastră n-a fost cazul. Soarta, dom'le, ne-a unit.

O chestie nasoală pe care o face celălalt.

Andrei: În facultate întârzia.

Barbu: Da, serios?La filmare?

Andrei: Da da, cel puțin când am filmat atunci, la platou, țin minte că stăteam de o oră singur acolo și îmi ziceam „cu ăsta niciodată în viața mea”. Între timp, s-a mai dat și el pe brazdă.

Barbu: La facultate mă enervau subiectele, dar mai ales felul în care le trata, nu eram total de acord. Țin minte că eu am intrat în facultate atunci cu niște referințe de filme pe care nu le-aș mai trece acum în revistă.

Cum vă raportați la filmele „noului val”?

Andrei: Mie mi-au plăcut filmele, nu eram neapărat pro, dar în niciun caz contra. Mi-a plăcut foarte mult Marfa și banii.

Barbu: Eu când am intrat în facultate uram filmul ăla, eram „cum, ce-i cu cadrul ăla?!”, eram supervehement vis-a-vis de asta. 

Andrei: Normal că atunci când ești la început și ești interesat de imagine, e greu să relaționezi cu genul ăla de chestie, pe când la mine era un pic altă zonă de interes și mi se părea foarte interesant și nou. Ceea ce s-a întâmplat dup-aia, când au început să se copieze, îmi place mai puțin, dar se fac în continuare filme foarte bune în genul ăla sau care au bucăți bune, actori foarte buni.

Barbu: Scurtmetrajul cu băieții din Moghioroș, de care ziceam că nu-l suport, era un pic în direcția aia. 

Andrei: Cumva, și atunci mă interesa ceva ce nu prea era și nu prea se întâmpla. De-aia în momentul în care au început să apară și mai și mai multe, mi-am pierdut interesul, pentru că nu ai de ce să te duci în zona asta când toată lumea o face și o face bine, iar pe lângă asta pe mine m-au atras întotdeauna poveștile un pic mai spectaculoase, într-un fel sau altul, mai puțin cele de genul: un apartament și 2-3 personaje.

Barbu: Deși ăsta pe care vrei să-l facem acuma, cam așa e.

Andrei și Barbu se vor apuca de un nou proiect în noiembrie. Tot un film de scurtmetraj, dar foarte diferit de Vacanță la țară, cu doi adolescenți într-un apartament – un băiat și o fată – și despre care Andrei spune că „e și acțiune, nu numai cu dialog realist”.