Despre bărbaţii whiskey de la femeia whiskey

Aşa începe Dueliştii, primul film pe care-l asociez cu băutul de whiskey, poate şi pentru că asta s-a cam băut, lung, în seara vizionării, în apartamentul care dădea spre ceaţa din Cişmigiu. Noi eram câţiva puştani teribili şi guralivi, aciuaţi în casa unui scriitor puriu (ehei, habar-n-aveam eu de niciunele la vremea aia!) iar o seară banală „de film” a devenit în doi timpi şi trei mişcări una „de iniţiere”.

E ciudată, o să ziceţi, poate, asocierea unei poveşti din vremea şi locurile lui Napoelon cu un whiskey (irlandez, pe deasupra). E clar o chestie de stare. E frig, plimbi prin gură un gât de whiskey triplu distilat, scuturi un frison şi mintea ţi se-ncălzeşte, imaginea devine mai moale pe la muchii. „Ia zi, repede, ce vezi? Care-i filmu’?”.

Pe mine madlena asta alunecoasă şi grea, ca mercurul, mă duce la imaginile cleioase, la cadrele de pictură clasică, alerte şi tensionate totuşi, din Dueliştii - apropo, n-ai zice nici picurat cu ceară că e debutul în lung metraj al lui Ridley Scott! - şi la nişte bărbaţi. After-taste-ul e ca al serilor în compania unor bărbaţi care ştiu să bea. Whiskey. Sunt sigură, de exemplu, căHarvey Keitel - Captain Feraud din Dueliştii - ştie. Harvey Keitel e foarte whiskey. Harvey Keitel e foarte bărbat. Bine, poate mă gândesc eu mai mult la Pianul, dar moaca aia severă, cătătura (cum zice bunică-mea), cutele din jurul gurii drepte şi ochii negri, în care te-ai vârî cu totul, se-arată încă din Dueliştii.

Apoi, la fel ca whiskey-ul, tot clişeul ăsta cu duelul - instituţia duelului şi tot tam-tam-ul despre codul de onoare, ce e el şi cum se aplică - merge foarte bine în orice discuţie despre însemnele bărbăţiei. Cu atât mai apăsat cu cât e purtată cu băieţi care-şi proclamă, la un rosé, raţionalitatea faţă de tot ce se zboară şi se mănâncă, genul care nu-şi ies din fire (dar nici din filmul călduţ) şi n-ar şifona un guler de cămaşă pentru onoare, principii sau vreun nur de muiere.

„Suntem în secolul XX, duelul e scârbos şi cretin”. Păi, nu chiar. Duelul nu era chiar o treabă pentru descreieraţi. Dimpotrivă, era - şi încă mai poate fi - o practică cu şi despre blazon. În plus, urcă la rang de artă duelul verbal, bărbaţii antrenându-se intens în a spune lucruri pe bune, fără a risca să fie citaţi la o confruntare au muchoir sau la o întrecere de-a „cine nimereşte primul cu sabia / pistolul mecla ăluia care vine, călare, pe contrasens”. Emblematic pentru asta e personajul lui Keith Carradine - elegant, moral şi viril în acelaşi timp - contrapunctul la forţa brută şi foamea iraţională de confruntare a lui Keitel.

Dueliştii e-un film savuros, în care lupta-i în egală măsură pe replici (genul de replici pe care ţi le-ai însuşi, numai că mai trebuie să treci prin nişte confruntări, prin viaţă, ca să nu pari penibil când faci asta):
You have insulted me vs I have strained my patience in order NOT to insult you. 
sau He has made occasional attempts to kill me. That does not give him the right to claim my acquaintance 
sau Isn't this marriage-broking getting a little out of fashion? vs Nothing sensible goes out of fashion. We came here to kill each other. Any ground is suitable for that
şi finalul I shall simply declare you dead. In all of your dealings with me, you'll do me the courtesy to conduct yourself as a dead man. 

Filmul e, în esenţă, despre obsesia confruntării şi blestemul convenţiei. Despre absurdul care se naşte din cele două - un om (Keitel) vrea musai răzbunare, confirmare prin duel, celălalt (Carradine) e prea mândru să facă non-combat, să încalce codul: a duelist demands satisfaction şi Nothing cures a duelist.

M-a impresionat chestia asta la personajul lui Keitel şi mi-am dat seama cu ruşine că-mi plac „pânzele albe”. Un film ca ăsta şi-anulezi orice instinct de conservare, dai iama-n idealuri şi principii şi ştii limpede că important e nu că eşti viu ci cum eşti viu. Vorba lui Joyce, din patria triplului distilat Better pass boldly into that other world, in the full glory of some passion, than fade and wither dismally with age.

Pentru înflăcărarea cu miză, de asta-mi plac whiskey-ul şi băutorii lui - connaiseur-ii. Whiskey-ul are codul său propriu foarte strict. Şi costă. Ca să fie nobil, cere timp şi anduranţă, tărie şi esenţe valoroase. Băutorii de whiskey (pe care-i cunosc) îmi par mişto pentru că-s eleganţi şi savuroşi, cu spirt în vorbe şi grade-n corp. Îmi par vii. Aş zice chiar că-s nişte duelişti moderni care mai ţin la rangul băuturii şi ating mortal cu vorba. Un soi de nobili care, dacă-s încă în viaţă, înseamnă fie c-au învins de vreo câteva ori, fie abia se suportă, deci sigur iese de-o poveste mişto, fie s-o priveşti şi numai de pe margine. Pentru că, ziceţi-i snobbism, paseism sau cum vreţi, da’ nothing and no one that has balls ever goes out of fashion. (Irina Dobriță)

***
Motto-ul familiei Jameson este de mai mult de 200 de ani Sine metu, adică Fără frică. Fotografiile provin de la degustarea Jameson de care a avut parte redacția SUB25 într-o sâmbătă.