Despre zombie şi sirene cu Cristi Mărculescu, selecţioner la Dracula Film Festival

Ce-i trebuie unui horror ca să fie eficient? Există niște elemente care-i trebuie musai ca să funcționeze?

Există, m-am gândit la asta foarte mult în ultimul an. Îți trebuie o anume eficiență, trebuie să fie niște filme scurte. Filme de groază de 2 ore, 2 ore și un pic, ei bine, nu mersi. Un film de groază e fix genul de peliculă care trebuie să fie montată eficient și să aibă un timp undeva până la o oră și 40 de minute, ajută enorm de mult. În al doilea rând, eficiența asta nu trebuie să fie doar de durată și de montaj, cumva implică și ideea. Dacă ideea unui film e destul de nouă și de interesantă sau încă destul de actuală. De exemplu, se tot fac filme cu home invasion, oameni peste care intră unii în casă. Asta este o frică recurentă pentru foarte multă lume din pătura de mijloc a populației și nu numai, drept pentru care e bine că e mulsă, deci e o idee care încă e valabilă. Filmele cu zombie, după ce au fost nenorocite de Hollywood și mainstream sunt mai greu de găsit (noi am găsit unul). Deci asta cred că ar trebui să fie: durată compactă, montaj eficient și ajută destul de mult și o coloană sonoră. O coloană sonoră nu musai spectaculos de muzicală, aproape minimală și niște sound design care să impulsioneze niște anxietăți.

Exceptând chestia cu durata, se schimbă datele problemei când vorbim de scurtmetraje?

Filmul scurt e cu totul altceva, pentru că formatul necesită alt tempo și un mod mult mai rudimentar de a spune o poveste, Aici, rudimentar nu e musai ceva greșit, pentru că poate să însemne și un film de groază care ține 5 minute, n-are dialoguri, iar la final ai avut două frisoane serioase. Poate să însemne și o poveste făcută cu buget mare și efecte speciale, în care ai la ce te uita și poate să aibă și dialog. Scurtmetrajul trebuie să aibă de fapt o idee bună, pentru că există mii și tinzi să le sari pe alea cu aceeași idee pe care ai văzut-o făcută și răsfăcută. Anul ăsta, de exemplu, au fost filmele cu fantome. Am văzut mult prea multe filme cu fantome. Înclini pur și simplu să le ignori după ce îl vezi pe al 20-lea.

Cum a evoluat filmul horror românesc? Avem așa ceva?

Film fantastic avem, pentru că uite, trebuie să te gândești și la filmele de copii gen De-aș fi Harap Alb (r: Ion Popescu-Gopo), Veronica (r: Elisabeta Bostan) sau la chestii mai recente cum ar fi Domnișoara Christina (r: Alexandru Maftei). Dar în zona asta de film, generația nouă, cei care au între între 20 și 30 de ani și majoritatea n-au făcut lungmetraj, au niște idei mult mai bune, cu mult mai tupeu și mult mai multă eficiență ca să pună un film scurt pe picioare.

Ce ar trebui să-ți facă un film horror? E de ajuns să (te) sperie sau e vorba de mai mult de atât?

Noi suntem un festival de film fantastic pentru că asta înseamnă de la thriller și comedie neagră până la science fiction și film de groază. Sunt niște zone complet disjuncte, dar o să constați că oamenii care se uită la filme de groază se uită la foarte mult SF, la foarte multe thrillere. Umbrela asta de film fantastic e foarte interesantă pentru că de fapt acoperă cea mai activă și interesantă zonă din cinema. Toate tehnologiile noi au dus la niște facilități bugetare, astfel încât aproape oricine vrea să facă film și are o idee bună poate să facă film. E o zonă în care s-au depășit multe rețete, dincolo de eficiența aia pe care mainstream-ul o dă prin jump scare: „vai, cineva s-a speriat de un dulap, după care 30 de secunde mai târziu apare și fantoma și se sperie din nou”.

Anul ăsta au fost 2 filme mainstream pe care nu le-am avut în festival, dar care au rulat în cinematografele românești aproape miraculos - Lights Out (r: David Sandberg) și Don't Breathe (r: Fede Alvarez) - niște filme foarte eficiente, cu un subtext destul de amplu și cu o dramă umană extrem de valabilă. Dramă umană există în orice scenariu de film horror, dacă ajunge sau nu în film depinde și de actori și de regizor. Deci e cea mai interesantă zonă, singura care se duce într-o direcție bună. A avut un risc de a se plafona cu Paranormal Activity (r: Oren Peli), a riscat să se plafoneze cu Saw, s-a superplafonat cu zombie, dar tot timpul a reușit să-și revină într-un an sau doi din direcția asta generală care se epuizează superfacil.

Revenind, ideea fundamentală a unui film horror, SF, fantastic e ideea oricărui film posibil: să-ți aduci aminte de el după 6 luni, după 3 ani. Dacă nu e memorabil e degeaba.

Anul trecut, Bunny the Killer Thing (n.r.: un film în care un iepure cu un organ sexual supradimensionat încearcă să-l folosească cu tot ce prinde) era „the thing”. Anul ăsta există ceva la fel de batshit crazy în selecție?

Nu, pentru că zona asta de comedie de groază e o zonă pe care o iubesc foarte mult, dar în care rateurile sunt 99,99%, iar anul ăsta am avut foarte puține chestii în zona de outrageous, ca umor sau ca activități sexuale (dar să știi că am reușit să avem niște filme sexy anul ăsta), dar uite că e foarte bine că lumea își aduce aminte și zice „ceva la fel de dement ca ăla”. În mod clar anul ăsta cineva a făcut un film la fel de dement sau mai dement ca Bunny the Killer Thing (r: Joonas Makkonen), dar nu l-am avut noi înscris la festival.

Avem niște demență, dar din alte zone: o chestie extrem de conceptuală și minimalistă care parcă ar fi Noul Val Bizar Grecesc - The Open (r: Marc Lahore) - despre o tenismenă și antrenorul ei care răpesc un tenismen și tot joacă tenis fictiv în timp ce toată lumea se duce dracu'. E un film interesant despre puterea unei pasiuni care devine obsesie și care s-ar putea finalmente să te salveze, deși îi nenorocește pe ăia din jur. Tot așa dintr-o zonă dubioasă și într-un fel radicală e The Giant (r: Johannes Nyholm), un film nordic din competiție, cu un tip mai handicapat de felul lui, care își imaginează că problemele lui pot fi rezolvate de o namilă. E o melodramă surprinzător de melodramatică și de frumoasă vizual. Așa ca radicalism, aș recomanda Axiome (r: Geoffrey Crété), un film care o să fie pe 31 octombrie într-un calup la Institutul Francez, unde o să avem un focus pe film SF franțuzesc. Este o poveste făcută fără un buget mare, dar cu foarte multe idei bune și un suspans mai degrabă disturbant decât înfricoșător, despre o invazie extraterestră. E genul ăla de filme pe care le vezi și știi că vrei să le dai în festival, dar Axiome are 47 de minute, ceea ce nu ne ajută nici pentru lung nici pentru scurtmetraj, A fost un an bun pentru înscrierile noastre franțuzești, așa că am făcut acest focus din 3 filme: un mediumetraj și două scurtmetraje. Asta arată cât de multe se pot face atunci când Centrul Național al Cinematografiei îți dă bani pentru film de gen. Axiome e unul dintre filmele superbizare pe care le-am văzut anul acesta.

Câte filme ai avut de văzut și cum ai reușit să faci selecția?

Au fost 1.820 și ceva, din care am tăiat vreo sută care au fost lungmetraje și pe care le-au văzut Anca Grădinariu și Alin Ludu Dumbravă. Nu mai știu exact, știu că cifra m-a năucit. Am reușit nefăcând nimic altceva o lună de zile și fiind mult mai cinic cu un film care are maxim 25 de minute și începe mizerabil în primele 2-4-5 minute. Asta e o chestie pe care le-am spus-o și unor tineri cineaști la Filmul de Piatra: Nu vă imaginați că cineva are nervii, dispoziția sau bunăvoința să se uite la un scurtmetraj care are primele minute proaste. Standardul de înscriere a fost foarte sus anul ăsta, m-am trezit dând reject unor filme pe care în mod normal m-aș fi chinuit să le bag undeva, dar au fost și foarte multe ciurucuri, oameni care înscriu documentare despre piscina unui bloc. Îmi pare sincer rău că anul ăsta n-am făcut, dar cred că anul viitor vom avea un focus asiatic, pentru că ne interesează foarte mult ce se întâmplă în Asia. Scurtmetrajele de acolo sunt mult mai lungi decât cele europene, dar au alte mize și alt mod de a spune povestea.

Ce e de văzut anul ăsta?

De văzut, la modul ăla propriu, personal și cinic: What We Become (r: Bo Mikkelsen), un film nordic cu zombie, printre puținele care mai merită văzute, pentru că e ceva mai artsy, cu mai multă emoție, cu mai mult personaj, dar și cu destui zombie, deci eu sunt fan. The Giant, filmul nordic de care ziceam e un într-un mare fel și l-aș recomanda mai degrabă oamenilor care vor fantastic decât celor care vor filme de groază. Eu știu că abia aștept să văd Blair Witch-ul nou, care apropo, nu ajunge în România decât în proiecția noastră, ceea ce e foarte trist. Mai există un film foarte interesant care e aproape ca un film italienesc de prin anii '70, doar că e un film sârbesc din 2016. Se numește The Rift (r: Dejan Zecevic) și e despre un cosmonaut care se întoarce cu o boală și extratereștri și e un haos mai mult de giallo decât de film horror 2016, mie mi-a plăcut foarte mult. Aș recomanda cu căldură scurtmetrajele românești. La început, când am zis că facem un calup de film românesc toată lumea a zis „n-o să avem niciodată destule”. Uite că avem, sunt 8, unul dintre ele a fost și la Cannes, celelalte au avut un parcurs festivalier sau nu, dar sunt filme foarte bune, cu idei foarte bune, care merg de la SF conceptual până la thrillere sau animații. Mă bucur că finalmente se mișcă și animația și avem chiar 2 filme: Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva (r: Paul Mureșan) și Cutia Albă (r: Mihai Păcurar). Și aș mai recomanda evenimentul special, proiecția cu primul film cu Godzilla, care de fapt, se numea Gojira și care merge la pachet cu Gojira, DJ-ul, care e în juriu.

Judecând după selecția pe care ai făcut-o, ne-am putea da sema că ai un soft spot pentru un gen anume?

E foarte greu să fii selecționer și să te judeci pe tine apropo de ce ai ales. Înainte să comunici selecția te mai uiți o dată pe ea. Eu știu că am un parti-pris pentru filmele cu zombie (nu orice filme cu zombie, dar majoritatea) și anul ăsta m-am bucurat foarte mult că a există un lungmetraj în competiție și că pe ultima sută de metri am găsit și două scurtmetraje decente cu zombie, unul dintre ele fiind minunat, celălalt fiind o chestie mai mult politică decât de groază. Mai am o pasiune și pentru filmele care au culoare în ele și se întâmplă ziua, m-am super săturat de niște băieței și fetițe care fug urlând cu lanterna pe la pădure, prin subsol, nu mai vreau, nu se mai poate, e degeaba, e penibil, lumea chiar se plictisește. Dar am și două filme cu sirene. Mi-am dat seama de asta după vreo 3 zile de stat cu cele 100 de filme din preselecție, din care am ales 44 și m-am gândit: „de ce am două filme cu sirene?” Nu știu ce s-a întâmplat, s-ar putea să am un parti-pris cu filmele cu sirene, neconștientizat până acum.

***
Fotografii și editare: Claudiu Popescu
Dracula Film Festival are loc între 12 și 16 octombrie la Brașov. Programul e de găsit pe site-ul festivalului.
Pe Cristi Mărculescu îl puteți citi pe marculescu.ro.