Django şi pistolul lui Cehov

Un context complicat pe care curge o poveste extrem de simplă. Django este sclav și vai mama lui. Se eliberează cu ajutorul unui vânător de recompense (neamț și foarte liberal în gândire) și pornește într-o aventură la capătul căreia va ajunge să-și salveze iubita demult pierdută din ghearele unui sinistru proprietar de moșie. Asta se întâmplă preț de 3 ore într-o înșiruire extrem de logică și de previzibilă a evenimentelor, explodată din când în când de imaginația lui Tarantino care insistă să facă și film și maraton de trivia.

My good man, did you get carried away with your dramatic gesture, or are you pointing your weapon at me with lethal intention?

Personajul lui Django e un fel de demonstrație pe viu a teoriei lui Cehov că odată ce arăți un pistol în primul act, el trebuie să tragă în actul trei. Că se știe de la bun început: Django e mare erou, mare caracter. Și cine nu știa, pentru că filmele lui Corbucci nu sunt tocmai mainstream, a aflat cu mult înainte de lansare, pentru că Tarantino a avut grijă să anunțe. Și dacă asta nu ajunge, avem secvența în care Franco Nero, originalul Django, spune un I know cu o privire care sparge convenția atunci când i se explică pronunția numelui. Normal că știe că the D is silent, doar el a spus-o primul. Un fel de plecăciune a lui Tarantino în fața filmului original și foarte Alexandre Dumas of him, în condițiile în care avem un sclav D'Artagnan, iar lui Leonardo Di Caprio i se aștern toate condițiile să facă din Mr. Candie ce ar fi putut sa facă în The Man with the Iron Mask dacă ăla ar fi fost un film bun. Unde mai pui că Dumas a fost și un pic negru.

Ori, când îl ai în primul act pe Django, mare erou, mare caracter, doar că sclav și în lanțuri, în mod clar el va ajunge să facă prăpăd în actul 3. Așadar Django e pistolul iar Dr. Schultz, cel care apasă pe trăgaci. Tarantino face cu personajul lui Waltz cam ce se întâmplă în Life of Brian, când Brian cade de pe turn dar este salvat pentru că o navă spațială tocmai ce trecea pe acolo. Dr. Schultz apare la momentul potrivit în locul potrivit și este înarmat cu tot ce trebuie pentru ca Django să devină eroul propriei povești, să poată înainta spre finalul glorios în care câștigă și supremația, și fata, și calul care știe giumbușlucuri. Mecanismele deus-ex-machina sunt asumate și cuceresc pentru că prind forme magice de Christoph Waltz, încântător de alunecos, galant, moral, iute la mânie, perfid, romantic (și multe altele care așteaptă roluri mai mari să fie puse în valoare), Leonardo DiCaprio, într-o delicioasă combinație de sadic cu superficial și pompos și Samuel L. Jackson, aproape de nerecunoscut și probabil în singurul rol în care cere pumni în față de la început și până la final.

Este o poveste conștientă că e poveste, de văzut cu sunetul la maxim și pe marile ecrane. Filmele lui Tarantino sunt experiențe de grup pentru că nici Tarantino nu a fost vreodată un observator cuminte și retras. E agitat, curios, intrigant și se crede buricul pământului. Iar filmele lui au fix tipul ăsta haotic de energie. E adevărat că Jackie Brown a fost cam ultimul film complet, cu mesaj și personaje care reușesc să transmită și altceva decât divertisment pur spectatorului. Cu toate că Tarantino pare să fi pierdut ceva pe drum, demența și tupeul sunt în continuare la purtător.

Odată cu Django Unchained, Tarantino și-a arogat meritul de a fi relansat discuțiile despre problema rasismului în America. Reacție de o superioritate enervantă, dar logică atâta timp cât, imediat după lansarea filmului, republicanii și conservatorii au început să se certe pe faptul că un critic de la Boston Globe a comparat personajul lui Samuel L Jackson cu un Republican negru. Ori aici n-are Tarantino nicio vină. 

Un alt scandal a izbuncit pe seama păpușilor inspirate din personajele din film. S-a interzis comercializarea lor pentru că exista o șansă să ducă la jocuri cu sclavi și proprietari de sclavi. E adevărat că altfel se raportează americanii la sclavie, că s-a întâmplat la ei în curte și a lăsat răni care nu se vindecă cu una cu două. Iar Django Unchained încalcă niște limite, alternând registrele în care este spusă povestea în așa fel încât devine discutabil dacă e complet cioacă sau se vrea și pildă. Cert este că lumea se uită și comentează. Și dacă americanii vociferează despre rasism și violență, la noi Django rămâne o poveste cu dialoguri spumoase, membri KKK imbecili, oameni ciuruiți de prea multe gloanțe, muzică bună, actori delicioși și un Tarantino consecvent cu sine însuși, care explodează.

Oh, and on the off chance there are any astronomy aficionados amongst you, the North Star is that one.