Două delicatese şi un animal politic de la One World Romania 2017

You’re making me cry even if I don’t understand the language, îi spunea Kirsten Johnson unui băiat care vedea cu un singur ochi, în documentarul autobiografic Cameraperson. Cam asta ar descrie perfect selecția de filme a ediției de anul acesta One World Romania, un puzzle intercultural și internațional de filme documentare neîndulcite care te lovesc sau gâdilă drept în empatie și spirit civic.

Selecționerele Adina Brădeanu și Mona Nicoară au structurat programul în 10 categorii destul de incluzive dar ingenios delimitate: Animale politice, Împotriva curentului, Ministerul groazei, Dreptate fără frică, Jocurile fricii, Bolile sănătății, Focus: Caucaz, România în mișcare, Delicatessen, România: Work-in-Progress. Făcând o sesiune de speed dating cu mai multe filme din mai multe secțiuni, am rămas starstruck la trei dintre ele.

Tower (r: Keith Maitland) avea toate șansele să fie un film cu estetică kitschoasă, din cauza combinației de animație, materiale de arhivă și interviuri. În schimb, am vizionat o animație meticulous realizată care prezenta povestea tinerilor supraviețuitori ai masacrului din campusul Universității Texas și ziua în care ei și-au pierdut inocența și naivitatea adolescentină. Într-o zi de vară a anului 1966 un tânăr s-a urcat în vârful turnului universității și, înarmat cu o cantitate uriașă de arme și muniție, a tras în orice persoană se afla în raza lui vizuală. Din cauza perioadei în care tragedia a avut loc, dar în special a pericolului care domina campusul, nu există foarte multe filmări de arhivă, însă cele care există sunt folosite în film pentru a ancora mai adânc publicul în realitate și pentru a realize un contrast între partea de animație, ce se povestește și știe dar nu poate să fie demonstrate prin probe, și dovezile filmate atunci de jurnaliștii care au riscat. A treia parte, interviurile cu supraviețuitorii, vin ca o concluzie care satisface nevoia publicului de film documentar. Se află cine a supraviețuit, cine nu, care au fost urmările tragediei, subiecții povestesc reacțiile lor. Ce reușește regizorul Keith Maitland să facă cu lungmetrajul Tower este să treacă peste cinismul și gravitatea dramatică cu care cinemaul obișnuiește să prezinte tragediile de tipul mass shooting și să ofere un joc de perspectivă a personajelor implicate prin folosirea animației ca punct de vedere fictiv, păstrând, totuși, filmul un documentar legitim.

Bun film, chiar bun, da’ nu înțeleg de ce a fost nevoie de atâtea scene de sex, îi spunea la Q&A un tip din public lui Jan Gassmann, regizorul filmului Europe, She Loves. Jan a râs și a schimbat subiectul, însă cumva am simțit că nu e primul comentariu aiurea pe care îl primește pe tema asta. În schimb, întrebarea ar fi trebuit să meargă în direcția dezvăluirii duratei de timp pe care regizorul a trebuit să o petreacă cu subiecții documentarului pentru a atinge o astfel de intimitate în filmul său. Europe, she loves prezintă relațiile a patru cupluri europene din țări diferite, Spania, Grecia, Estonia și Irlanda, urmărind afișarea fragilității și vulnerabilității unei generații care profită și este bântuită de ce înseamnă noua identitate europeană. Instabilitatea unor cupluri este prezentată pe fundalul instabilității unui continent care se confruntă cu problema migrației, cu crize economice, cu lipsa șanselor egale de angajare și cu puternice prejudecăți prezente în oamenii care ar trebui să fie uniți prin idealul european. Astfel, elvețianul Jan Gassman arată partea întunecată a copiilor Europei: depresia, viciile, locurile de muncă precare și dorința de revoltă politică. The kids aren’t alright, strigă documentarul, iar noi am face bine să ascultăm.

A German Life (r: Christian Krönes, Olaf S. Müller, Roland Schrotthofer, Florian Weigensamer) se învârte în jurul poveștii de viață a unei femei de 105 ani care se poziționează sau este poziționată undeva între criminal de război și victimă colaterală prin defăimare. Brunhilde Pomsel, subiectul documentarului, propune spectatorului ipoteza greu de înghițit cum că ea, deși a lucrat ca secretară a lui Joseph Goebbels, nu avea idee ce rol juca el în Germania anilor 30-40. Argumenteleei par pertinente, dar există momente de contrazicere, în special cele în care explică că știa care era situația evreilor, însă nu se gândea că înafara biroului ei avea loc un genocid. Imparțialitatea regizorilor și răspunsurile lui Pomsel fac din subiectul documentarului o întrebare fără răspunsuri corecte. Ce este Brunhilde Pomsel, dacă nu o putem numi nici victimă și nici criminal de război? Modul complet subiectiv prin care filmul o prezintă pe supraviețuitoare se mulează ideal pe modul complet detașat emoțional cu care ea își prezintă viața și situația de atunci. Brunhilde Pomsel pare să fi trecut complet neatinsă și neimpresionată prin nucleul nazismului, prezentându-se drept fata ajunsă la locul și momentul potrivitcare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au devenit nepotrivite.