În momentul în care citești asta, unii dintre noi sunt în Cluj, unde a început TIFF-ul, iar ceilalți suferă de FoMO scrolând pozele din Piața Unirii. Pe cel mai mare ecran în aer liber din istoria festivalului s-a proiectat în deschidere King of Belgians, o comedie despre un rege belgian care e forțat să facă o incursiune în Balcani. E genul ăla de „film de public” smart, pe care festivalul îl aduce de 16 ani, combinându-l cu cinefilii mai elevate. În 2002, însă, înainte de prima ediție, lucrurile nu erau foarte roz. Festivalul de film de la Costinești murise, industria autohtonă de film nu prea exista, despre un „nou val” nici nu se punea problema încă. Apăruse, însă, un film puternic, frust și atipic, care îi cucerise pe critici la Cannes: Marfa și Banii. În acel context, regizorul Tudor Giurgiu a venit cu ideea să facă un festival de film, dar care să nu aibă loc la București.
Dar unde?
THEN
„În clipa aia au fost 2 opțiuni: Cluj și Timișoara. Am plecat cu trenul spre amândouă orașele și prima dată am fost la Timișoara. Am cunoscut-o acolo pe directoarea România Film din Banat, o femeie foarte drăguță și mișto și am povestit cu ea. Am văzut cinematografele, care erau foarte aproape unul de altul, mergea la fix pentru un festival. Plus că Timișoara era la vremea respectivă un oraș destul de efervescent, care coagula studențimea din toată țara și cu toate cluburile și muzica, ăla e locul unde ar trebui să fie festivalul, despre ce vorbim? Mai mult, povestind cu doamna asta, descopăr la un moment dat că era o prietenă bună de-a mamei din liceu. Și am zis uau, păi acum e netezit drumul.
M-am întors la București și am pledat pentru Timișoara. Până la urmă, a primat faptul că în Cluj exista un public de film. Numărul de spectatori per numărul de locuitori era dublu față de celelalte orașe și asta a cântărit destul de mult. Apoi ne-am dat seama oricum că nu vrem să folosim numele orașului în titulatură pentru că, până la urmă, brandul cel mai important al României e Transilvania.”
La vremea respectivă, Oana produsese deja filme, reclame și emisiuni TV și printre multe alte chestii, organizase și concursuri de sport extrem, așa că un festival de film nu i se părea un capăt de țară. Ea a fost la început șefa departamentului Guest: „Mă ocupam de tot ce înseamnă invitați, cazări, pe care îi aveam într-un Excel. Dacă eu oboseam și făceam o prostie, festivalul se încheia, pentru că în fișierele alea era programul, era tot-tot. Dar dacă mă trezeai din somn, știam pe din afară unde cine stă și aveam vreo 300 de invitați, nu era chiar nimeni.”
Și nici așa de ușor de ținut minte chiar totul.
„Într-un an, la început, invitasem un pianist care să facă un live score pe un film mut și chestia asta urma să se întâmple duminică, ultima zi din festival. Toți ne ținem în priză până la gala de final a festivalului, dup-aia urmează petrecerea, iar duminică de regulă, merge cam din inerție. Și în duminica aia, dimineață, pe la ora 8, primesc un telefon. Sună ăsta, francezul, zice Vreau să știu când pot să fac probe / Probe de ce? / Păi cu pianul, vreau să fac niște probe tehnice. Zic Te sun eu înapoi, imediat. În clipa aia am realizat că am uitat complet de el, că nu avem pian, că nu avem nimic și că nu știm când anume se pot face probele alea, pentru că erau filme programate non-stop. Am trezit pe toată lumea și am zis gata, ne trebuie pian acum. Duminica în Ardeal - ceva apocaliptic. Am identificat un pian, dar întrebarea era acum cum îl transportăm, pentru că există o singură firmă de transportatori de piane în Cluj. Norocul a făcut că ăia ne erau prieteni și se aflau la pescuit, iar cineva știa unde se duc. Am trimis o mașină, i-am săltat pe ăia de la pescuit, am identificat un acordeur și cu ultimele forțe ale fiecăruia am reușit. Ăla, săracu, n-a știut cum am făcut.”
Când un singur om nu a mai putut să țină în mână toată chestia, au achiziționat un soft de festival, ceea ce a fost o adevărată revoluție. Oamenii care făceau softul erau și ei la început, așa că au crescut împreună. Anul ăsta, la Berlinale, când au organizat o întâlnire cu oamenii pentru care fac serviciile astea, Oana a observat, uitându-se în jur, că erau printre cei mai bătrâni de acolo.
„La primele ediții plecam cu desktop-urile pe care lucram, după noi, din București. Aveam un Matiz plin cu vreo 3-4 unități pe care era, practic, tot festivalul. Odată am plecat foarte târziu din București, iar pe la 12 noaptea, când mă apropiam de Sibiu am zis că sunt prea obosită și nu mai pot să conduc până la Cluj. Eu și prietena cu care eram am început să ne gândim unde am putea dormi, pentru că nu putem să tragem la orice hotel, pentru că nu putem descărca mașina aia. Nu ne venea nicio idee, până când ea zice am un prieten din Sibiu care are o curte și doi câini de vânătoare, putem să stăm la el. Ne-am dus la omul ăla, care a fost foarte drăguț, ne-a dat de mâncare, niște vin, iar după ce s-a terminat cina, ne-a cântat la chitară. În alte condiții, poate mi-ar fi plăcut, dar atunci eram terminată de somn. Avea o cameră cu un singur pat, iar noi eram 2 fete, așa că săracul s-a culcat pe jos. Nu l-am mai întâlnit de atunci, ar trebui să fie cetățean de onoare al festivalului.”
Pentru prima ediție a festivalului aveau nevoie de o vedetă, așa că l-au ales pe Jason Priestley din serialul Beverly Hills 90210, chit că n-avea el prea mare legătură cu filmul. Fanele au stat la coadă pentru autografe, așa că până la urmă a meritat biletul de avion de 7.000 de dolari, pentru care fiecare departament a fost nevoit să mai taie pe ici pe colo. Oana nu știe dacă a fost norocul începătorului sau s-au descurcat ei, dar totul a ieșit foarte bine din prima.
A fost nevoie de câțiva ani, însă, pentru a fi îmbrățișat pe deplin de comunitatea locală. În evenimentele speciale pe care le organizează ca director executiv, Oana încearcă să se axeze cât mai mult pe social și să pună în prim-plan diversitatea de toate felurile. „TIFF-ul, după mintea mea, e un eveniment care leagă pe toată lumea. I praise diversity. Mi se pare senzațional să poți să ciupești din cultura altora.”
NOW
TIFF-ul a fost de la început despre regizori debutanți, care se află la primul sau al doilea lungmetraj, dar și singurul loc din România unde puteai să vezi pe ecran mare cele mai noi producții arthouse plimbate pe la festivalurile importante, de la Ulrich Seidl la Andrei Zvyagintsev și de la Lukas Moodysson la Kim Ki-Duk. Responsabil de asta e Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, care nu scapă nicio ocazie să zgândăre publicul. O poveste deja intrată în anale este cea cu femeia care a trebuit scoasă afară pe brațe din cinema după ce leșinase la Pianista lui Haneke. Între timp, există destui spectatori amatori de posedări, eviscerări și fantome (secțiunile Umbre și Fără Limită). La ediția 2017 festivalul are mult prea multe filme pentru cât ar fi omenesc de văzut (225!), dar cinefilii își încercuiesc, cuminți, filmele la care vor să ajungă și speră să-și depășească recordurile din anii precedenți.
Acum, peste 400 de voluntari pun umărul la festival. De fapt, dintre oamenii pe care îi cunoști, sigur e cel puțin cineva care a fost voluntar măcar o dată la TIFF. „Mă emoționează foarte mult cum se cunosc oamenii ăștia și se leagă prietenii între voluntari și cum ajung unii mai bătrâni să asculte de unii mai tineri, cu mai multă experiență în festival. Era într-un an o doamnă care era profesor universitar și care lucra la departamentul de presă. Și cu toate astea, ea era un simplu voluntar la departament pentru că șefa peste voluntari era o fată de vreo 18 ani, care știa cum se fac lucrurile, pentru că mai fusese. Și te uitai la o femeie de 40+ cum se uită la un copil și ascultă tot ce-i spune. Pentru că am eu așa o personalitate mai puternică și știu eu cum se fac lucrurile, oamenii preferă să mă aștepte pe mine și să spun ce vreau și să scape de gura mea decât să se streseze și să schimbe de 7 ori. Dar în același timp, când e cineva care are o inițiativă sunt căzută în admirație totală. Sunt supusul perfect în clipa în care văd că e un master care are o idee. Ori asta se întâmplă cu niște copii, care vin cu mintea lor proaspătă și spun nu, nu e bine așa, se face așa.”, spune Oana.
Ai zice că după 16 ani, un festival poate să funcționeze pe pilot automat, dar nu e chiar așa. „Nu există rutină, pentru că tot timpul e altceva, alte challenge-uri, filmele sunt altele, locațiile la fel. Poate nu o luăm de la 0, dar de la 50% tot o iei.” Pentru ei, cei din echipa TIFF, festivalul e diferit de cel al spectatorilor, poate mai intim: „Pentru mine, bucuria întâlnirii e cu oamenii din echipă, nu cu invitații”. Doar că la sfârșitul zilei, trebuie să se obișnuiască cu ideea că festivalul, de fapt, nu le mai aparține.
„Noi eram o mână de oameni, foarte coagulați, aveam petrecerile noastre seara, după job, nu ne scăpa nimic din festival. După ce festivalul a devenit foarte mare, a existat un moment pe care fiecare dintre noi l-a resimțit în ani diferiți: că nu mai era al nostru. Simțeai că ți-a furat cineva copilul. De câțiva ani buni, se întâmplă lucruri la care eu nu ajung sau nici nu știu că s-au întâmplat, aflu despre ele mult mai târziu. Noi nu vedem nici filmele, decât la edițiile TIFF din alte orașe. Într-un an, cineva a avut o inițiativă să dea Searching for Sugar Man pentru noi, așa că am umplut o sală de cinema cu oameni din echipă. La un moment dat, unul dintre ei a avut o idee trăsnită și a mers încet în față și a început să strige ceva la o portavoce din fața scenei. În momentul ăla aproape am făcut toți infarct în sală, pentru că de fapt, toți dormeam. E nasol, chiar dacă apuci să intri la un film, sunt multe șanse să sforăi la el.”
***
Oana Giurgiu este producător de film și regizor de documentare. Ultimul ei film este Aaliyah Dada. Transilvania International Film Festival (TIFF) are loc la Cluj între 2 și 11 iunie.
Citește și: 17 recomandări de filme de la TIFF 2017.
Dar unde?
THEN
„În clipa aia au fost 2 opțiuni: Cluj și Timișoara. Am plecat cu trenul spre amândouă orașele și prima dată am fost la Timișoara. Am cunoscut-o acolo pe directoarea România Film din Banat, o femeie foarte drăguță și mișto și am povestit cu ea. Am văzut cinematografele, care erau foarte aproape unul de altul, mergea la fix pentru un festival. Plus că Timișoara era la vremea respectivă un oraș destul de efervescent, care coagula studențimea din toată țara și cu toate cluburile și muzica, ăla e locul unde ar trebui să fie festivalul, despre ce vorbim? Mai mult, povestind cu doamna asta, descopăr la un moment dat că era o prietenă bună de-a mamei din liceu. Și am zis uau, păi acum e netezit drumul.
M-am întors la București și am pledat pentru Timișoara. Până la urmă, a primat faptul că în Cluj exista un public de film. Numărul de spectatori per numărul de locuitori era dublu față de celelalte orașe și asta a cântărit destul de mult. Apoi ne-am dat seama oricum că nu vrem să folosim numele orașului în titulatură pentru că, până la urmă, brandul cel mai important al României e Transilvania.”
La vremea respectivă, Oana produsese deja filme, reclame și emisiuni TV și printre multe alte chestii, organizase și concursuri de sport extrem, așa că un festival de film nu i se părea un capăt de țară. Ea a fost la început șefa departamentului Guest: „Mă ocupam de tot ce înseamnă invitați, cazări, pe care îi aveam într-un Excel. Dacă eu oboseam și făceam o prostie, festivalul se încheia, pentru că în fișierele alea era programul, era tot-tot. Dar dacă mă trezeai din somn, știam pe din afară unde cine stă și aveam vreo 300 de invitați, nu era chiar nimeni.”
Și nici așa de ușor de ținut minte chiar totul.
„Într-un an, la început, invitasem un pianist care să facă un live score pe un film mut și chestia asta urma să se întâmple duminică, ultima zi din festival. Toți ne ținem în priză până la gala de final a festivalului, dup-aia urmează petrecerea, iar duminică de regulă, merge cam din inerție. Și în duminica aia, dimineață, pe la ora 8, primesc un telefon. Sună ăsta, francezul, zice Vreau să știu când pot să fac probe / Probe de ce? / Păi cu pianul, vreau să fac niște probe tehnice. Zic Te sun eu înapoi, imediat. În clipa aia am realizat că am uitat complet de el, că nu avem pian, că nu avem nimic și că nu știm când anume se pot face probele alea, pentru că erau filme programate non-stop. Am trezit pe toată lumea și am zis gata, ne trebuie pian acum. Duminica în Ardeal - ceva apocaliptic. Am identificat un pian, dar întrebarea era acum cum îl transportăm, pentru că există o singură firmă de transportatori de piane în Cluj. Norocul a făcut că ăia ne erau prieteni și se aflau la pescuit, iar cineva știa unde se duc. Am trimis o mașină, i-am săltat pe ăia de la pescuit, am identificat un acordeur și cu ultimele forțe ale fiecăruia am reușit. Ăla, săracu, n-a știut cum am făcut.”
Când un singur om nu a mai putut să țină în mână toată chestia, au achiziționat un soft de festival, ceea ce a fost o adevărată revoluție. Oamenii care făceau softul erau și ei la început, așa că au crescut împreună. Anul ăsta, la Berlinale, când au organizat o întâlnire cu oamenii pentru care fac serviciile astea, Oana a observat, uitându-se în jur, că erau printre cei mai bătrâni de acolo.
„La primele ediții plecam cu desktop-urile pe care lucram, după noi, din București. Aveam un Matiz plin cu vreo 3-4 unități pe care era, practic, tot festivalul. Odată am plecat foarte târziu din București, iar pe la 12 noaptea, când mă apropiam de Sibiu am zis că sunt prea obosită și nu mai pot să conduc până la Cluj. Eu și prietena cu care eram am început să ne gândim unde am putea dormi, pentru că nu putem să tragem la orice hotel, pentru că nu putem descărca mașina aia. Nu ne venea nicio idee, până când ea zice am un prieten din Sibiu care are o curte și doi câini de vânătoare, putem să stăm la el. Ne-am dus la omul ăla, care a fost foarte drăguț, ne-a dat de mâncare, niște vin, iar după ce s-a terminat cina, ne-a cântat la chitară. În alte condiții, poate mi-ar fi plăcut, dar atunci eram terminată de somn. Avea o cameră cu un singur pat, iar noi eram 2 fete, așa că săracul s-a culcat pe jos. Nu l-am mai întâlnit de atunci, ar trebui să fie cetățean de onoare al festivalului.”
Pentru prima ediție a festivalului aveau nevoie de o vedetă, așa că l-au ales pe Jason Priestley din serialul Beverly Hills 90210, chit că n-avea el prea mare legătură cu filmul. Fanele au stat la coadă pentru autografe, așa că până la urmă a meritat biletul de avion de 7.000 de dolari, pentru care fiecare departament a fost nevoit să mai taie pe ici pe colo. Oana nu știe dacă a fost norocul începătorului sau s-au descurcat ei, dar totul a ieșit foarte bine din prima.
A fost nevoie de câțiva ani, însă, pentru a fi îmbrățișat pe deplin de comunitatea locală. În evenimentele speciale pe care le organizează ca director executiv, Oana încearcă să se axeze cât mai mult pe social și să pună în prim-plan diversitatea de toate felurile. „TIFF-ul, după mintea mea, e un eveniment care leagă pe toată lumea. I praise diversity. Mi se pare senzațional să poți să ciupești din cultura altora.”
NOW
TIFF-ul a fost de la început despre regizori debutanți, care se află la primul sau al doilea lungmetraj, dar și singurul loc din România unde puteai să vezi pe ecran mare cele mai noi producții arthouse plimbate pe la festivalurile importante, de la Ulrich Seidl la Andrei Zvyagintsev și de la Lukas Moodysson la Kim Ki-Duk. Responsabil de asta e Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, care nu scapă nicio ocazie să zgândăre publicul. O poveste deja intrată în anale este cea cu femeia care a trebuit scoasă afară pe brațe din cinema după ce leșinase la Pianista lui Haneke. Între timp, există destui spectatori amatori de posedări, eviscerări și fantome (secțiunile Umbre și Fără Limită). La ediția 2017 festivalul are mult prea multe filme pentru cât ar fi omenesc de văzut (225!), dar cinefilii își încercuiesc, cuminți, filmele la care vor să ajungă și speră să-și depășească recordurile din anii precedenți.
Acum, peste 400 de voluntari pun umărul la festival. De fapt, dintre oamenii pe care îi cunoști, sigur e cel puțin cineva care a fost voluntar măcar o dată la TIFF. „Mă emoționează foarte mult cum se cunosc oamenii ăștia și se leagă prietenii între voluntari și cum ajung unii mai bătrâni să asculte de unii mai tineri, cu mai multă experiență în festival. Era într-un an o doamnă care era profesor universitar și care lucra la departamentul de presă. Și cu toate astea, ea era un simplu voluntar la departament pentru că șefa peste voluntari era o fată de vreo 18 ani, care știa cum se fac lucrurile, pentru că mai fusese. Și te uitai la o femeie de 40+ cum se uită la un copil și ascultă tot ce-i spune. Pentru că am eu așa o personalitate mai puternică și știu eu cum se fac lucrurile, oamenii preferă să mă aștepte pe mine și să spun ce vreau și să scape de gura mea decât să se streseze și să schimbe de 7 ori. Dar în același timp, când e cineva care are o inițiativă sunt căzută în admirație totală. Sunt supusul perfect în clipa în care văd că e un master care are o idee. Ori asta se întâmplă cu niște copii, care vin cu mintea lor proaspătă și spun nu, nu e bine așa, se face așa.”, spune Oana.
Ai zice că după 16 ani, un festival poate să funcționeze pe pilot automat, dar nu e chiar așa. „Nu există rutină, pentru că tot timpul e altceva, alte challenge-uri, filmele sunt altele, locațiile la fel. Poate nu o luăm de la 0, dar de la 50% tot o iei.” Pentru ei, cei din echipa TIFF, festivalul e diferit de cel al spectatorilor, poate mai intim: „Pentru mine, bucuria întâlnirii e cu oamenii din echipă, nu cu invitații”. Doar că la sfârșitul zilei, trebuie să se obișnuiască cu ideea că festivalul, de fapt, nu le mai aparține.
„Noi eram o mână de oameni, foarte coagulați, aveam petrecerile noastre seara, după job, nu ne scăpa nimic din festival. După ce festivalul a devenit foarte mare, a existat un moment pe care fiecare dintre noi l-a resimțit în ani diferiți: că nu mai era al nostru. Simțeai că ți-a furat cineva copilul. De câțiva ani buni, se întâmplă lucruri la care eu nu ajung sau nici nu știu că s-au întâmplat, aflu despre ele mult mai târziu. Noi nu vedem nici filmele, decât la edițiile TIFF din alte orașe. Într-un an, cineva a avut o inițiativă să dea Searching for Sugar Man pentru noi, așa că am umplut o sală de cinema cu oameni din echipă. La un moment dat, unul dintre ei a avut o idee trăsnită și a mers încet în față și a început să strige ceva la o portavoce din fața scenei. În momentul ăla aproape am făcut toți infarct în sală, pentru că de fapt, toți dormeam. E nasol, chiar dacă apuci să intri la un film, sunt multe șanse să sforăi la el.”
***
Oana Giurgiu este producător de film și regizor de documentare. Ultimul ei film este Aaliyah Dada. Transilvania International Film Festival (TIFF) are loc la Cluj între 2 și 11 iunie.
Citește și: 17 recomandări de filme de la TIFF 2017.
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg)
