Eu şi FILM MENU

Din senin, pentru cei din exterior, revista FILM MENU s-a trezit pe cale de dispariție. Exact ca un animal rar. Adică nu dispariție de tot, deodată. Întâi o înjumătățire a tirajului, apoi o reducere a bugetului. Apoi, peste un timp (cine știe?), încă o înjumătățire. Ca dihorul pătat. Cine a văzut vreodată un dihor pătat? El există, doar că e atât de rar că nu îl vede nimeni. Mai jos sunt textele unor oameni pentru care FILM MENU e important, exact așa cum e acum.

Bogdan Theodor Olteanu

În iarna lui 2013, prietenul meu Adi Bulboacă, fotograf și operator cu diplomă, m-a convins să fac un film. Scrisesem niște schițe de povestiri din care el a zis că ar putea să iasă un scenariu. Tot Adi, locuit de un optimism ilogic, m-a convins că o să îl și regizez. Am citit câteva articole pe net despre cum se formatează un scenariu (sunt foarte metodic cu lucrurile care nu contează) și m-am apucat de treabă. După o săptămână eram deja scenarist și pe cale să devin regizor.

Imediat m-au prins din urmă îndoielile. Nu călcasem vreodată prin preajma UNATC-ului sau a unui platou de filmare. Scrisesem primul meu scenariu și nu regizasem vreodată. M-am apucat să caut o listă de filme de văzut neapărat. Și să fac o bibliografie. Am ajuns la o listă lungă de cărți, ceea ce m-a descurajat și mai tare. Voiam să fac imediat un film și nu aveam timp pentru toate astea - și să văd toate filmele nevăzute din BFI Top 100 și să citesc tot ce trebuie să citească un cineast. Am ales filmele.

Însă aveam nevoie măcar de iluzia că știu câte ceva, iar de asta s-a ocupat FILM MENU. Am cules de prin casă numerele adunate de pe la Cineclub-uri, am apelat la prieteni ca să îmi completez colecția și m-am pus pe `studiat”.  Am citit toate interviurile FILM MENU și am citit (aproape) toate materialele despre filmele pe care le văzusem. Pe măsură ce parcurgeam revistele dorința mea de a face acel film, orice film, a crescut. Iar la final, păcălindu-mă singur sau nu, m-am simțit mai confortabil. Aveam impresia că am absolvit un curs intensiv de cinema și că nu mai sunt chiar complet un impostor.

În 2014 am făcut trei scurtmetraje. Bune sau rele - este irelevant. Dar când am văzut discuția despre FILM MENU m-am gândit că ar fi trebuit ca pe generice să mulțumesc și echipei din spatele revistei. Mi-au fost alături în fiecare moment din primul meu an în cinema.

Ioana Moraru

Din toată primăvara lui 2012 cel mai limpede îmi amintesc drumurile pe care le făceam pe Calea Victoriei, între cinematograful Union și bazinul de înot de la parterul unui hotel, cu o sticlă de apă plată la doi în brațe. Nu prea aveam altceva de făcut pentru că abia renunțasem după 3 ani și jumătate la facultatea de medicină generală și, în afară de mama, tuturor li se părea o idee proastă să dau la UNATC. Îmi înghețasem anul universitar și până la admiterea din septembrie aveam senzația că o să treacă o veșnicie.

Doar că o cunoșteam pe Iulia Voicu*. Iulia era studentă la CAV, în anul III, și era și membru al redacției Film Menu. Prin ea am ajuns să asist la câteva cursuri de teoria filmului ale lui Andrei Gorzo și Andrei Rus. Până atunci, nu știusem prea clar ce e Film Menu, habar nu avusesem cine era Rus, iar de Gorzo auzisem ceva pe fugă. Mergând la cursurile cu pricina am aflat, și așa am început să frecventez Cinecluburile organizate de redacție la Union, unde știu sigur că am văzut primul meu Godard (din fericire, pentru că pare potrivit să povestești când ai văzut prima oară un film de Godard atunci când depeni primele amintiri legate de o revistă de film). Nu o să spun că Film Menu a fost ajutorul de care am avut nevoie ca să nu îmi mai fie teamă că am făcut o mare greșeală și că urmează să fac una și mai mare, pentru că nu a fost așa. Mi-a fost frică până în septembrie, când am intrat la UNATC, and then some. Dar prin Film Menu am reușit să încropesc o rutină de care aveam nevoie în perioada respectivă și leg primele mele amintiri cu Film Menu de acest luat de la capăt, care a fost și este în continuare esențial pentru mine.

În ianuarie 2013 a apărut primul număr al revistei în a cărui casetă redacțională mă aflam. Anul ăsta termin facultatea, dar îmi doresc să rămân în continuare în redacție, pentru că asociez Film Menu cu o școală de film în sine, separat de ce am studiat în contextul instituționalizat. Cei mai dragi prieteni pe care mi i-am făcut după liceu sunt și ei parte din acest colectiv și aproape tot ce am învățat despre cinema am învățat de la și împreună cu acești oameni. Nu mereu printr-o suprapunere a ideilor și a preferințelor, ceea e necesar și constructiv, ci prin deschiderea către cinema și către dialog pe care Film Menu o încurajează și o practică.

*Prin Iulia am aflat și de SUB25, ceea ce mi se pare amuzant.

Andreea Borțun

Film Menu e o oază și oazele sunt formațiuni aparte. Cum supraviețuiesc ele în mijlocul unui pământ arid și infertil arată a un soi de minune. Timp de aproape trei ani, Film Menu a fost una dintre puținele provocări pe care le-am primit (cu număratelea pe degetele de la o mână). Mi-am propus să scriu despre regizori despre care nu știam nimic. Eventual despre care nici nu auzisem. Căutam pe google avangardă, cinema arthouse, vreo temă bizară și ajungeam la niște nume. De acolo citeam câteva articole să văd dacă îmi suscită interesul, vedeam câteva secvențe și îmi alegeam tema. Film Menu m-a învățat cinema, oferindu-mi libertatea să aleg și să caut. Mai târziu am înțeles că asta valorează mult.

Părăsind redacția în urmă cu trei ani, am încetat să mă mai întreb cum de supraviețuiește Film Menu în interiorul sistemului instituțional. „E o oază! Supraviețuiește ca toate oazele”, mi-am zis. N-am cercetat niciodată până acum cum dispar ele. Se pare că se întâmplă în vremuri de secetă și atunci când apa subterană dispare. Mă gândesc însă că ieșind din logica analogiei, oaza din povestea noastră se poate reloca. Dacă există și cel mai mic pericol ca ea însăși să devină deșert, atunci e poate de mutat tabăra.

Karin Budrugeac

Film Menu e o revistă serioasă. Film Menu e o revistă serioasă, cu o copertă obraznică. Matei Branea nu se sfiește să pună pe copertă un sfârc, un fund, o felație, și s-o ia de la capăt. Redacția nu se sfiește să lase coperta să treacă, cu tot cu sfârc, fund, felație. Redacția nu se sfiește să-și aleagă teme de gândire complexe/dificile/controversate, precum Queer Cinema, Melodrama, Realism Socialism sau filme de Seria B. Film Menu nu e o revistă pentru toată lumea, ba chiar e o revistă elitistă, de nișă, bleah. Film Menu are o redacție de oameni cărora pare să le placă foarte tare filmul. Film Menu e o revistă pe care o invidiez. Film Menu e o revistă pe care îmi doresc s-o invidiez în continuare. 

Mirela Petre

Am uitat cum anume am ajuns prima dată la Film Menu.

Poate pentru că-mi lipseau cei doi ani de pregătire pentru admitere la teatru, când un domn actor mă întâmpina săptămânal cu câte-un platou cu recomandări de filme. Practic, așa mi-a început educația în arte vizuale, în general. De intrat n-am intrat, dar perioada aia în care m-a plimbat metodic prin filmografii, de la Charlie Chaplin la Jodorowsky, trecând prin Fellini, Tarkovski și Kubrick, a contribuit la ascuțirea simțurilor astfel încât să pot deosebi un tulburel de un vin maturat în baric așa cum trebuie, de exemplu. După o vreme, în 2009, am ajuns în București. Eram confuză și ușor deranjată de sentimentul de disconfort că nu am niciun loc al meu. Din scroll în scroll sau poate din vreun pliant, am ajuns la un anunț despre cinemateca de la facultate. Cel mai greu mi-a fost să trec peste teama că o să fiu, poate, o intrusă în lumea ermetică a oamenilor care știu film. Atunci mi-am amintit de el, actorul meu; mi-am zis că dacă dau de oameni măcar pe jumătate de inimoși, dar serioși cu munca lor și a altora, atunci nu are cum să fie rău. Cel mai mult mi-a plăcut să descopăr că e vorba de o mână de tineri - și organizatorii, și privitorii - care se întâlnesc, văd un film și discută mai relaxat ca în sufrageria cuiva, indiferent de nuanțele diferite ale cunoștințelor fiecăruia. Am continuat să merg chiar dacă nu așa de des - adică de fiecare dată - cât mi-ar fi plăcut. Nu aveam pretenția că o să fiu vreodată în stare să mă duelez în analize pe griurile dintr-un film noir, dar faptul că într-o zi m-am trezit că-mi găsisem locul în București a fost suficient pentru mine. Asta și sentimentul că îmi ținea creierii și simțurile treze. Chestie care e încă valabilă.

Sau poate că doar m-au atras copertele, cele mai frumoase coperte de revistă, pe care le-am strâns de când am pus mâna prima dată pe una, chiar dacă nu eram genul care să devoreze deodată tot conținutul dintre ele. Reveneam, însă, la revistă de fiecare dată când aveam nevoie de nuanțe care să mă ajute să-mi înțeleg propriile experiențe cinematografice, chiar dacă mai întârziate. Chestie care e încă valabilă.

Teona Galgoțiu 

Printre primele mele motive de chiul a fost cineclubul. Și când mergeam a doua zi cu Film Menu în brațe și lumea mă întreba ce revistă e aia, vorbeam de parcă sunt angajată să fac reclamă, deși nu prea știam despre ce vorbesc. Deși nu citeam toate cronicile (pentru că nu le înțelegeam) și nu reușeam să mă concentrez la toate filmele proiectate joi seara (pentru că nu le înțelegeam), era ceva care mă atrăgea foarte tare să mă bălăngăn prin jurul lor. De-aia sala de cinema din turnul UNATC-ului a devenit un loc poate un pic prea personal; am dormit respectiv alunecat de pe scaunele alea tari de lemn, m-am holbat beată la ecran fără să-mi dau seama în ce limbă e filmul, m-am ținut de mână pe sub scaun, am bâjbâit și am picat în nas pe întuneric când am întârziat. Complicitatea din sală era plăcută, și tropăitul pe scări, spre primele rânduri, mă făcea să mă auto-fâstăcesc dar și să mă simt de parcă făceam parte din ceva (senzație stângace și/dar plăcută). De aproape fiecare dată discuțiile de după filme m-au făcut să rămân cu o idee sau întrebare în gât fără să pot să le articulez, pentru că eram intimidată că eram cea mai mică de acolo. Dar eram și fericită că sunt cea mai mică. De fapt, cu cineclubul a fost ca atunci când îți place rău de tot de cineva și te seacă inevitabil o stare de obsesie. Nu poți să îți dai seama de ce te încăpățânezi așa tare cu obsesia aia dar nici nu-i dai drumul. Și ce e clar e că la începutul lui a noua nu prea mă băgasem eu cu nasul în obscurități și dubioșenii când vedeam filme la mine acasă, dar de când am văzut Salo fix după un test la religie, filmele de la cinemaurile de toate zilele chiar n-au mai avut niciun sens.

***
Mai multe despre Film Menu
Urmăriți Film Menu pe Facebook