„Există filmul-act de cultură în care sexul autorilor nu este un jalon” - Dana Bunescu

Despre Dana Bunescu am auzit pentru prima dată în liceu, atunci când îmi făceam tot felul de documentări și documentări despre filme și realizatori. Dana a fost monteur-ul filmului documentar Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică, 2010), un montaj de imagini de arhivă, pe care l-am văzut târziu, prin clasa a 12-a și care m-a copleșit și m-a făcut să plâng lent, dar nu pentru că m-a emoționat. Mi s-a părut de neatins ca monumentalitate.

În carne și oase o cunoscusem puțin mai devreme, la primul meu atelier de film Let’s Go Digital. Era uimitor de drăgăstoasă și exigentă și mereu venea în sala de atelier cu flori, vederi, cărți poștale, obiecte culese de la târgurile de vechituri și ni le prezenta ca și cum ar fi fost fotografiile sau creațiile ei pierdute și regăsite. Îmi amintesc foarte bine cum la vizionarea unui exercițiu vizual de al meu m-a întrebat de unde ne dăm seama de faptul că spațiul filmat este un pasaj subteran și că deasupra lui se află o stradă. Eu, bineînțeles naivă, am spus că din experiență, dar Dana m-a oprit, și, zâmbind, mi-a spus că nu! ci datorită sunetului! Vorbind despre cele mai importante lecții despre cinema din viața noastră, asta a fost una dintre ele. 

Am profitat de masterclass-ul organizat de Asociația pentru Dezvoltarea Filmului Românesc la Cinetic ca să-i iau un interviu. 

Dana, te-am cunoscut la TIFF, când mi-ai fost trainer în cadrul atelierului de film Let’s Go Digital - o întâlnire magică. Ce te face ca în fiecare an, să legi experiența TIFF-ului de întâlnirea cu liceenii pasionați de film?

Experiența TIFF a devenit experiența Let's Go Digital. Recunosc că nu mă mai mobilizează alte lucruri din festival, cu toate că TIFF-ul crește de la an la an și își diversifică evenimentele și acțiunile într-un fel de neconceput în 2003, când am ajuns la Cluj pentru prima oară. Întâlnirea cu adolescenții a devenit una din prioritățile începutului de vară din cel de-al doilea an de LGD. Primul accept de participare a fost dat cu jumătate de gură, știind despre mine că nu am niciun fel de talent pedagogic și că nu mă pot lăuda cu răbdarea mea. La acel moment, nu găseam în mine niciun atuu pentru ce credeam că trebuie să fie un trainer al unui atelier pentru adolescenți. Plus, emoțiile și responsabilitatea. Părea că mai bine nu. Ei, dar m-am răzgândit destul de repede, molipsindu-mă de tonusul puștimii. De fapt, toată povestea se traduce printr-un un schimb subtil de energii între oameni de vârste foarte diferite, cu simpatii comune și, în cazul meu, nu poate avea loc decât la LGD. E o formă de terapie, cu alte cuvinte. Și încet-încet, am ajuns să îmi „protejez” fiecare început de vară pentru atelierul ăsta, care îmi ordonează înăuntrurile într-un mod miraculos și mă remontează pentru următoarea jumătate de an.

În ce fel a fost diferită Dana studentă la Facultatea de Fizică față de Dana. studentă la Film, secția Multimedia: montaj-sunet?

Mai tânără, în primul rând. Mai încrezătoare în misiunea ei de viitor fizician, decât a fost vreodată la facultatea de film ca viitor monteur. Fizica fusese pasiunea majoră în liceu, examenele de admitere îmi păreau niște glume, ajunsesem la secția la care voisem, părea că destinul meu este foarte clar conturat. Atmosfera de pe platforma Măgurele era ideală pentru începuturile de orice fel ale unui omuleț care vrea să întoarcă lumea pe dos. Era o „fabrică” de filosofie, spiritul speculativ venind la pachet cu obișnuința fizicianului de a traduce rezultatele unor ecuații matematice, mai mult sau mai puțin complicate în eveniment fizic probabil. Singurul lucru pentru care mă rugam era să nu ajung, odată facultatea terminată, la Cernavodă, la Centrala Nucleară. Să se întâmple ceva. Și s-a întâmplat. A venit Revoluția, odată cu ea liberalizarea accesului la Facultatea de Fizică (în traducere liberă, însemna că baremurile examenelor de admitere erau atât de scăzute că o ușoară alfabetizare te putea pune în situația de a te numi student la fizică), iar asta a dus la o suprapopulare a platformei, o schimbare de atmosferă care nu mai era pe placul meu. Apoi tranziția, în timpul căreia cercetarea și industria au fost descalificate din zonă de interes pentru autoritățile vremii, așa că a urmat o perioadă destul de grea. Nu vorbesc ca un nostalgic al Epocii de Aur, în niciun caz, dar neclaritățile și contondențele Tranziției au marcat profund generația mea.

Cum ai descrie modul tău de a lucra la montajul unui film? De la raportarea față de materialul filmat până la obiceiurile și tabieturile pe care, risc să spun, le adoptăm cu toții atunci când lucrăm.

Nu știu cum să-l descriu. Nu mi-am pus niciodată problema așa. Ce știu e că atunci cînd întru într-o poveste care mă doare, mă implic până la os. Mă documentez cât pot de mult și de bine și, că să nu mă iau în serios mai mult decât e cazul acum, cu ocazia interviului, mă pun cu curul pe film. Sunt foarte posesivă, sau am devenit, pentru că în afară de film nu prea mai știu să fac alteva. Am pariat totul pe un singur cal, greșită strategie, dar la atât m-a dus mintea. Pe parcursul lucrului filmul devine foarte al meu, imposibil de al meu uneori, și asta poate genera conflicte. Mixajul e ultimul moment în care mai există o legătură organică între mine și film. Odată cu finalizarea mixajului, filmul ăla moare. Premiera este un moment greu, insuportabil, e parastasul. Și eliberarea.

Revenind, mai știu că la lucru sunt extrem de ordonată. Scot din mine o gospodină, care altfel e deosebit de incompetentă, și construiesc proiectele în așa fel încât oricine intră în ele să înțeleagă despre ce este vorba. Mă gândesc întotdeauna că, dacă ceva se întâmplă cu mine, să poată fi continuat lucrul cu altcineva foarte ușor. Să nu-mi poarte nimeni nici dorul, nici sâmbetele. Și încerc să evit să creez neplăceri celor care urmează după mine în lanțul de operațiuni, adică încerc să devin conștientă de consecințele acțiunilor mele. Și nu mi-e lene să nimic.

Am observat că ai o adevărată pasiune pentru ce înseamnă documente și obiecte de arhivă. Care este relația ta cu acestea?

Am ajuns să pricep că istoria este prezentul, nu știu dacă viitorul, dar prezentul este sigur. Și încerc să înțeleg relațiile, implicațiile și natura evenimentelor care au făcut din mine și din apropiații mei ceea ce suntem. Are legătură cu alcătuirea mea, despre care, în timpul foarte scurt pe care îl am în viața asta, încerc să aflu cât mai multe. Și aflarea asta produce mutații în toate cotloanele, astfel încât, de pe noul nivel energetic se impune o nouă cufundare în studiu și așa mai departe. Mă interesează tot ce înseamnă istorie recentă, secolul 20 în Europa de Est, iar din Asia, China și sateliții ei. De altfel, am mai avut norocul să lucrez la filme care să îmi dea ocazia să intru în contact cu materiale care, altfel, mi-ar fi fost mult mai greu accesibile și care m-au pus în situația de a judeca trecutul cu informațiile pe masă.

Povestește-ne despre ultimul tău proiect, Distanța dintre mine și mine, la care ai lucrat alături de Mona Nicoară.

Unul din filmele dragi mie. Și una din colaborările frumoase care s-a concretizat pe lângă film și într-o relație de prietenie de lungă durată. Pot spune destul de puține pentru că încă nu a trecut destul timp cât să pot explicita povestea asta. Pe Mona o știam pentru filmul ei anterior Școala noastră, pe care nu-l văzusem, mai știam că locuiește în SUA și cam atât. Prima noastră intersectare s-a petrecut la TIFF, într-un an în care era în juriul Zilelor Filmului Românesc. Am auzit-o povestindu-i cuiva în engleză că face un film despre „the ugliest, the smartest and the sexiest Romanian woman”. Am întrebat-o instantaneu „Faci film despre Nina Cassian?”. „Da”, zice ea, curioasă să afle care din atributele alea m-a dus cu gândul la Nina. „The smartest”, zic. Îmi întinde mâna și se înclină. La puțin timp după aia m-a întrebat dacă nu aș vrea să facem împreună filmul. Și gata. Am avut de asimilat o grămadă de informații din documentele pe care Mona le studiase deja la Arhivele CNSAS, Arhivele Statului, Arhivele Comunității Evreiești din România, am studiat împreună materialele filmate și scrise, ne-am completat în înțelesuri, am dezbătut, ne-am contrazis, am construit, am desfăcut și am repus la loc până a ieșit ce a ieșit.

Prin simplul fapt că ai lucrat îndeaproape cu Mona pe partea de realizare, iar ideea documentarului, despre poeta Nina Cassian, a venit din partea Adei Solomon, îmi transmite o foarte mare bucurie pentru că există o forță creativă feminină în România extraordinară. Crezi că este încă necesar să continue discuția vizând gender gap-ul din industrie?

Există și a existat această forță. În cinema poate mai puțin vizibilă, pentru că regulile fioroase ale distribuției mono-gen face ca reflexivitatea să nu fie un atribut la mare căutare pentru un autor de film în general. Dar există filmul - act de cultură în care sexul autorilor nu este un jalon și în care gender gap-ul e o iluzie conservată artificial. Și există public pentru aceste exerciții de reflecție, în mod sigur nu atât de numeros ca cel de blockbustere, dar există.

Care este cea mai prețioasă lecție despre cinema pe care ai primit-o?

E o lecție de viață, mai degrabă, pe care o pot aplica și în film: încearcă să faci cât de mult bine poți și rău, doar atât cât este necesar.

Sunetul este o parte foarte importantă din cariera ta, dar cum simți liniștea și tăcerile, atât în film, cât și în viața de zi cu zi?

Echivalența dintre liniște și tăcere e eronată, pentru că liniștea nu există, sau există numai în traducerea metaforică a echlibrului interior. Nu prea știu, pentru că nu am ajuns niciodată la el/ea. Tăcerea e o colcăială de virtualități - de la prostii fioroase, la enunțuri de valoare, de la muzici stelare la răsuflări minuscule, dar că toate astea să ajungă în lume, tăcerea trebuie sacrificată. Și este rapid sacrificată într-o epocă în care expunerea gălăgioasă și insistentă într-un mediu virtual a ajuns să fie un resort vital al multora. Cred ca trăim vremurile în care trebuie să fie scoasă din dicționare și cărțile de gramatică conjugarea la persoană întâi singular a verbului a tăcea. Ca și cea a verbului a asculta. Din păcate.

***
Distanța dintre mine și mine (r. Mona Nicoară) va intra în cinematografe pe 8 martie 2019.