Fapte diverse despre Garfield

Când era mic, Ben se uita în fiecare dimineață la Beetlejuice. Era tabietul lui de igienă matinală. Era și cam tăntălău, până când a învățat să joace fotbal și s-a obișnuit să se înhăiteze cu ăia mai puternici. 

S-a trezit în școala generală că nu cunoștea pe nimeni, și că era singurul copil evreu care nu fusese niciodata la sinagogă și care nici măcar nu înțelegea cum funcționează iudaismul. *flash cu un Woody Allen in șosete lungi, pierdut în colțul unei curți de școală*

Mai târziu, s-a gândit să facă filodofie, dar după primul an a renunțat și a dat la film. A făcut școala în Manchester și a câștigat premii cu scurtmetrajele lui la Virgin Media Shorts, Sundance Short Film Competition, BFI Future Film Festival, Dave’s Comedy Festival Short Film Competition, The Guardian “Top Picks” for Edinburgh Fringe și Grolsch Film Works Short Film Showcase. Deci când spune că e freelance directah, nu minte.

Scurtmetrajul Homey va fi proiectat in cinemauri în Londra înaintea unor lungmetraje cu nume mari. A fost finanțat de Roadhouse și filmat în câteva zile în curtea școlii.

Ben spune că uneori are rush-uri de la cele mai banale activități. Când ceainicul începe să țipe și să tremure și așteaptă să se calmeze. În cazul ăsta i s-a întâmplat când traversa strada și a ajuns pe o insuliță, printre mașini, cu o satisfacție de James Bond în plină misiune. Și madlena asta l-a dus cu gândul la jocul British Bulldog, când trebuia să traverseze în fugă curtea școlii ca să ajungă pe cealaltă parte, victorios, cu sentimentul că era în tranșee în primul război mondial și nimic pe lume nu era mai important. scurtmetrajul l-a filmat în preajma Jocurilor Olimpice de la Londra, când tot orașul vibra de energie competitivă.

Un alt short al lui, London at Night, plătește tribut Manhattan-ului lui Woody Allen: imagini turistice cu Londra, un text witty și ritmat.

Pentru el, metafora supremă a artistului este Fitzcarraldo. Ca opera lui din junglă, știe că deocamdată nu foarte multă lume îi vede scurtmetrajele, și că nu produc schimbări fundamentale în univers. “Filmmaking – we love it, and perhaps we love it against our better judgment.”

Îl inspiră multe, dar în special micile bizarerii cotidiene. Are un prieten al cărui număr de telefon este aproape identic cu cel al Bunilor Samariteni, o companie care îi ajută pe cei care suferă de depresie acută și tendințe sucidale. Amicii îl mai amuză cu fapte diverse parțial adevărate, citite pe diagonală de pe Wikipedia, și, până să afle că sunt aberante, își face filme despre.

Toate acestea le-am aflat într-o cafenea mirosind a carrot cake în Bristol, în timpul festivalului de film Encounters, unde Ben Garfield  a umblat cu camera după ăi mai bătrâni și înțelepți.