Fata care nu doarme niciodată

Momentan se poate mândri că a semnat imaginea filmului The Bed Is Broken, câștigător la ediția de anul acesta a Aristoteles Workshop. Aristoteles e un program de filme documentare care timp de cinci săptămâni își lasă participanții să caute subiecte în Bucovina, să le filmeze și apoi să le editeze, totul sub supravegherea unor tutori. Acolo Ana a fost surprinsă stând jumătate de zi în fața calculatorului să învețe să stabilizeze două cadre, în condițiile în care dacă punea mâna pe telefon și cerea ajutorul cuiva, rezolva problema în 15 minute. Și asta pentru filmul despre care juriul (Cristi Puiu, Stere Gulea, Andre de Margerie și Treasa O’Brien) glumea că este întâlnirea lui Tarkovski cu Antonioni în Bucovina, filmul în care Ana nu a crezut la început. „Nu mă așteptam să se întâmple asta. Eram sceptică, pentru că nu îmi plac spațiile goale iar noi am mers să filmăm într-un oraș minier părăsit, construit în jurul unei mine. Dar când am ajuns acolo, m-am integrat și nu mai voiam să plec.”

Ana pare că nu doarme niciodată. Tutorii de la workshop șușoteau frecvent între ei: „când mă trezesc, o găsesc la montaj, când mă culc e tot la montaj. Fata asta doarme vreodată?” Are probleme cu somnul de când era mică şi îi ajung cam 3-4 ore pe noapte. Orice-ar fi, Lynch e de vină.

Se pare că a început cu Twin Peaks de la vârsta de 0 ani. Mama ei îl urmărea după ce a născut-o. „Eu cred că treaba asta m-a marcat cumva, mama zice că nu. Rămâne de văzut.” A reluat seria în clasa a șaptea și s-a trezit că e fascinată de Killer BOB. A aflat din Lynch on Lynch că actorul care îl interpreta era de fapt un ajutor de sunetist care a trecut într-o zi pe lângă o oglindă, Lynch i-a văzut reflexia și l-a angajat pe loc. Anei îi plac la nebunie accidentele astea.

S-a născut în Hunedoara, dar a crescut la Buzău, „unde existau o bibliotecă, o cafenea și un bar de rockeri furioși”. Nu avea ce să facă acolo. Olimpiadele naționale la română s-au dovedit salvatoare. Era o lună liberă de pregătire. „După care mergeai la olimpiadă și stăteai acolo două săptămâni super zen.”

Părinții au ales să aibă încredere în ea și să o lase să decidă la 15 ani ce vrea să facă mai departe. Drept pentru care Ana s-a mutat singură în București, la Școala Centrală. Apoi, în clasa a unșpea, a plecat, tot singură, la un liceu din Cluj. „Voiam să merg la mate-info, că nu mai aveam nicio treabă cu filosofia. Mă plictisisem și îmi doream un oraș liniștit.” Acolo a dat în mania festivalurilor (Astra, TIFF, etc), care au dus-o spre ideea unei școli de profil. A oscilat între UNATC, Anglia (unde a şi fost acceptată la câteva facultăţi), dar până la urmă a reales Facultatea de Teatru și TV din Cluj, secția Cinematografie, pentru că avea mai multă libertate de mișcare și „echipamentul pus la dispoziție de ei e mult mai profi decât la orice altă facultate de stat.”

Rapid, amintește-ți de o mare bucurie.
Cel mai mult m-a bucurat când pictam și am găsit o nuanță pe care n-am mai văzut-o nicăieri, poate doar în capul meu. Eram convinsă ca am brevetat o nouă nuanță de verde. Mi s-a părut extraordinar.

Ceva urât.
Când un om vorbește cu tine și stă cu spatele.

O descoperire.
Cel mai tare e să citești cartea în locul în care a fost scrisă. Am citit Jurnalul de la Păltiniș la Păltiniș. Zenobia, de Gellu Naum, am citit-o exact lângă casa lui, la Comana. Satul ăla chiar e înconjurat de mlaștini, exact ca în carte. Sonata Kreutzer am citit-o în tren. Acum citesc foarte mult Pamuk, pentru că plec în Turcia. [la Universitatea Anadolu, secția Cinema and Television, pentru ultimul an de facultate.]

Și după Turcia?
O să mă întorc în țară să-mi dau licența.

Știi cu ce film?
Am o idee fixă să găsesc câțiva români care lucrează în Turcia, stau de vorbă cu ei și fac un documentar despre niște oameni care au plecat din țară, despre felul în care s-au adaptat în spațiul în care trăiesc acum, complet diferit social, cultural. Dacă-mi iese chestia asta, o să fiu tare fericită. Dacă nu, mă întorc în România și fac un documentar despre jazzul din underground din anii '70. Ăsta-i alt pitic pe creier.

Și după licență?
Vreau să plec mai departe. Tania Rakhmanova, tutorele de la Aristoteles Workshop, îmi spunea despre posibilitatea unui master în Cuba. Îmi place ideea. Dar cred că este mult mai important să găsești un loc în care să poți să te desfășori și să ajungi să faci ceva cu spațiul respectiv. Mai important decât să ajungi la o facultate extraordinară și să dobândești tot felul de chestii pe care oricum poți să le înveți singur. Acum cel mai important lucru e să fii autodidact. Eu nu mai cred în școli. De-asta e bun Aristoteles Workshop, că sunt oameni foarte faini, de la care ai de învățat. Dar se merge mai mult pe intuiție, pe creație.

Și mai departe? Peste legendarii cinci ani?
Habar n-am unde o să fiu peste cinci ani. Nici nu vreau să știu. Mie îmi plac oamenii imprevizibili. Vreau să cred că și eu sunt imprevizibilă. Și nu vreau să mă văd undeva peste cinci ani, că e clar că n-o să fiu acolo.