Filmul experimental: mod de utilizare

Isabella (r: Ross Hogg, Duncan Cowles)

Cred că filmul experimental are ceva din imaginea colegului ăluia dubios de cămin: când discuţi cu el, cuvintele lui nu au sens 85% din timp, are legături numai cu drogaţii dubioşi de la colţ şi cumva ţi-e frică să nu apară de niciunde vreun penis. Şi atunci cred că locul cel mai bun de unde să începi cu filmul experimental e să vezi că, vorba aia, e şi el un suflet. De ceva zile, a fost făcut public pe Vimeo scurtmetrajul Isabella (2015) de Ross Hogg şi Duncan Cowles. E un mix de animaţie şi documentar care trece de la imagini abstracte şi impresioniste la un stil observaţional, pentru a încearca să facă sens din scăpările de memorie ale bunicii lui Hogg care suferă de Alzheimer. Are o doză de emoţional fără să cadă în melodramă. Dacă ar fi să vorbesc în citate stereotipe de pus pe poster, atunci aș zice „an emotionally and visually immersive experience. A definite must-watch!”  [Diana Mereoiu - asistent coordonare Vienna Shorts Festival & departament curatorial BIEFF]

The Exquisite Corpus (r: Peter Tscherkassky)

De multe ori s-a întâmplat să-mi fie greu să le explic oamenilor care-i treaba cu filmele experimentale. Cu cât mă gândeam la exemple de astfel de filme, cu atât mai greu era să dau o definiție exactă a acestui gen. De la fiecare regizor din această categorie am învățat că filmul experimental poate fi construit din multe piese de sine stătătoare: din concepte, din vise, din întâmplări, din idei abstracte, din lumini, texturi, fotograme, pete, ritm și mișcare, din muzici nemaiauzite, din personaje ambigue, din discursuri neînțelese. Printre filmele mele experimentale preferate se numără found-footage-urile collage iar The Exquisite Corpus (2015) este exemplu perfect cu care poți intra în lumea cinemaului experimental. Peter Tscherkassky este cunoscut ca părintele found-footage-ului, un meșteșugar old-fashioned care își lucrează manual filmele din montaj, realizând bijuterii cinematografice de o calitate sublimă.

În The Exquisite Corpus, văzut la BIEFF în 2016, acesta alătură imagini și momente pe care le rupe din filme amatoricești, din porn flicks, precum și fragmente respinse din reclame. Imaginile se îmbină unele cu altele prin supraimpresiune, iar numeroase fragmente sunt topite într-un vis senzual, spiritual, macabru și, în același timp, extatic. Montajul este edificator în procesul de alăturare metaforică. Stadiul oniric nu poate fi perceput în totalitate niciodată. În vis sau, mai bine spus, în încercarea de aducere aminte, există foarte multe lucruri pe care le uităm. Același lucru se întâmplă și în acest film - se accentuează imposibilitatea de a capta visul personajului principal, cât și finalitatea secvențelor. Alături de corpusul compus din found footage, se simte un fler organic pe ecran, o rețea de indicii foto-chimici - cunoscute ca fotograme - ce servesc ca bază pentru tehnicile suprarealiste și, în același timp, ridică întrebări legate de viitorul cinemaului analog și al meșteșugarilor lui.  [Claudia Cojocariu - Cinema Românesc, Adjectiv]

Francofonia (r: Aleksandr Sokurov)

Deşi nu este un film experimental în sensul „clasic” (sau poate tocmai de aceea), Francofonia (2015), de Aleksandr Sokurov, ar putea fi un bun început pentru cineva care ar vrea să se apropie de estetica cinema-ului experimental (lungmetrajul a fost de altfel prezentat anul trecut chiar la BIEFF). Pornind de la soarta Muzeului Luvru în timpul ocupaţiei naziste asupra Parisului, Sokurov propune un film-eseu, aproape anti-narativ, care combină momente de ficţiune cu fragmente de arhivă şi cu meditaţii personale. Reacţionarismul aristocratic al convingerilor este contrabalansat de modernismul ireverenţios al formei, eliberată de constrângeri. Marele cineast rus propune asocieri libere de idei şi imagini, deturnează tropii narativi obişnuiţi şi arată o spectaculoasă dezinvoltură stilistică.  [Ionuț Mareș - Ziarul Metropolis]

Passion (r: Jean-Luc Godard)

Passion (1982) de Jean-Luc Godard. Pentru că, foarte des, filmele căutat-frumoase sunt descrise ca picturale, dar n-o să mai luați de bună afirmația după ce vedeți Passion. Plot-ul (dacă admitem că există) e că un regizor reconstituie niște picturi celebre într-un studio (cu chirie scumpă, foarte important dat fiind că trage de timp din lipsă de idei). Ce se întâmplă e că picturile - care au o poveste și în original, doar că e înghețată într-un cadru fix -prind viață, sau cel puțin au altă dinamică și capătă alte sensuri când sunt captate cu mișcări de cameră și decupaj și capătă o dimensiune temporală. Și nu, nu ca în Harry Potter, unde pozele se mișcă prin magie, sau în filme SF, în care orice suprafață plană e un ecran. Ce-l interesează pe Godard e să arate că, sub aura artei, sunt niște relații de muncă, puternic ierarhice, în care autorul are toate resursele la dispoziție chiar dacă nu prea știe ce să facă cu ele, în timp ce întruchipările frumuseții, suferinței sau iubirii din tablou sunt modele plătite (și muncite) care trebuie să stea la cadru și să respecte indicații până când creatorul e mulțumit de ce i-a ieșit. [Irina Trocan - Acoperișul de Sticlă]

The Act of Seeing with One’s Own Eyes (r: Stan Brakhage)

Rar am fost atât de derutată în urma vizionării unui film, așa cum m-am simțit după ce am văzut scurtmetrajul experimental din 1971 al cineastului american Stan Brakhage, The Act of Seeing with One’s Own Eyes (1971). În film, Brakhage pune laolaltă imagini filmate fără sunet sincronizat în timpul unor autopsii efectuate la morga din Pittsburgh. Doar corpuri, fără fețe. Cadavre multicolore. Bucăți de carne, organe interne, straturi de grăsime. Cavități toracice despicate și scalpuri secționate. Fragmente de medici legiști și bisturie însângerate. La început, fiecare fotogramă e grotescă și de neprivit. Pe măsură ce începi să te obișnuiești cu ceea ce vezi, Brakhage începe să taie și el la planuri din ce în ce mai apropiate, până când niște intestine puse pe cântar devin aproape abstracte. Nu corpurile moarte m-au șocat, ci faptul că, deși cadavrele erau de ambele sexe, eu am crezut că sunt doar femei. Într-un fel, e de așteptat. Nivelul de identificare pe care Brakhage reușește să-l creeze aici e aproape brutal. Nu te poți abține să nu îți spui că, de fapt, asta e tot ceea ce ești. O bucată de carne care, la final, o să zacă pe-o masă de metal în timp ce niște legiști o să-ți umble cu degetele prin ficat. Corpul ăsta pe care-l acoperi sau îl descoperi, îl îngrijești sau îl batjocurești, îl venerezi sau îl detești o să fie doar un obiect, măsurat în sute de grame de materie organică și litri de sânge. Iar tot ceea ce crezi că ești tu, toate gândurile și visele tale, toate fricile și nevoile, toate impulsurile și dorințele, tot ce crezi că te face special, important, valoros se va evapora, iar în urma ta nu va rămâne decât o carcasă bună doar de hrănit solul. Într-un fel, e echivalent cu sentimentul care te încearcă atunci când privești Pământul din spațiu și realizezi cât ești de nesemnificativ. 

Desigur, e un unghi de interpretare valabil doar pentru atei. [Raluca Durbacă - Film Menu]

***
BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival) aduce între 28 martie și 2 aprilie unele dintre cele mai curajoase și avangardiste filme din ultimii ani, la Cinema Muzeul Țăranului și la Cinema Elvira Popescu. Mai multe detalii aici.
Preview: 4 scurtmetraje din competiția internațională.