Fosta ta prietenă nebună şi noi toţi ceilalţi nebuni

Folosim cuvântul crazy/nebun(ă) mai mult peiorativ, chiar dacă vorbim de persoane care ne sunt apropiate: și doar glumim, de ce să se supere, mai ales femeile – nu-i așa? Așa sunt toate, puțin „nebune”. Nu mă refer doar la România aici. Când vine vorba de România, „nebun” e și cel sau cea care care vorbește în dodii sau aude voci, nebuni sunt acei oameni cu care nu vrem să avem de-a face pentru că noi suntem „normali”. Sigmund Freud n-a înțeles femeile și nu știu dacă a încercat vreodată asta, dar a pus bazele unei psihologii care nu vede o diferență de natură între persoanele care prezintă simptome grave ( „nebunii”) și cei care până atunci erau validați ca fiind „normali” de normele unei societăți ipocrite. Diferența este una de grad, iar începând cu Freud suntem cu toții nebuni. Mulți au auzit, puțini au fost dispuși însă să înțeleagă și să accepte acest fapt. Așa că astăzi, deși stigma problemelor de sanătate mintală este mult mai puțin apăsătoare decât în trecut, încă nu știm exact ce spunem când numim pe cineva nebun sau nebună. Crazy!

Crazy Ex-Girlfriend este numele unui show TV, dar și o sintagmă pe care am auzit-o de multe ori, atât în engleză sau în română, fie aici, fie în America – acolo unde este plasată acțiunea din comedia romantică (& musical atipic) creată de Rachel Bloom și Aline Brosh McKenna, cu Bloom în rolul principal. Primele două sezoane n-au cum să nu te prindă, iar acel crazy din titlu poate să pară doar jucăuș: e suportabil, e amuzant. We sing along, ne consolăm că înțelegem feminismul și mesajele profunde din piese. We have a good laugh.

O avem pe Rebecca Bunch, 30 și un pic de ani, urmându-l pe Josh Chan, un iubit de-o vară din adolescență, înapoi în orașul lui natal: West Covina, California. Se întâlnesc întâmplător pe străzile din New York. Rebecca e o avocată de succes, Rebecca nu e fericită, Rebecca are o mamă groaznică. Încă de la început, e foarte problematic gestul ei de a lăsa totul pentru a se muta tocmai pe Coasta de Vest a Americii după o simplă discuție pe stradă – fără ca Josh să știe, fără ca ea să știe cine mai e Josh după atâta timp. Totul se amestecă însă și devine neclar în marea de entuziasm și în ciudățenia comodă a locuitorilor din West Covina, unde muzica e la maxim, Rebecca este îndrăgostită și ocupată să își întâlnească destinul în pași de dans: happily ever after, cu Josh.

Crazy nu este nici drăguț și nici accesibil, e doar real

Am iubit acest show TV încă de la primul episod și nu doar datorită faptului că este fantastic de amuzant. Pentru mine, meritul său constă tocmai în faptul că despachetează clișee și prejudecăți prin mijloacele prin care acestea sunt perpetuate: rețeta comediilor romantice și a musicalurilor, folosită doar ca să fie răsturnată și pusă în fața unei mari oglinzi. Încă de la început ni se dă câte o doză de realitate, fie că vrem, fie că nu. Fetele sunt învățate să viseze la povești cu prinți și prințese, fetele trebuie să se pregătească ore întregi înainte de o întâlnire, fetele trebuie să-și învingă rivalele, fetele trebuie să fie drăguțe și liniștite (dar nici prea liniștite). Băieții trebuie să fie puternici, băieții nu au sentimente, băieții se culcă cu multe fete și se căsătoresc cu imaginea purității. Viața este un set de la Hollywood unde la sfârșit se șoptește în cască and cuuuut în timp ce cuplul (BONUS: acum poate fi de același sex, vinde!) se îmbrățișează la apus, invitații de la nunta în aer liber aplaudă, close-up pe tatăl homofob care în sfârșit lăcrimează, toată lumea înțelege pe toată lumea, zâmbete albe, dansează, cerul colorat. THE END.

Odată cu finalul sezonului 2, după multe peripeții, aflăm că Rebecca are un istoric de probleme de sănătate mintală neadresate corespunzător, pe fondul unei copilării în care tatăl o abandonase și mama o terorizase să devină o „femeie de succes” după termenii unei societăți din care trebuia să faci parte - atât cu mândrie, dar mai ales cu ferocitate. Harvard. Yale. Law School. Ordin de restricție dat de fostul iubit Robert ascuns sub preș, Rebecca trebuie să facă, nu să se refacă.

Nu eu sunt cea care își dorește cu orice preț să scoată elementul de fun din Crazy Ex-Girlfriend. Devine evident că acestea au fost probabile intențiile creatoarelor încă de la început. Sezonul 1 și 2 ne apar ca un crescendo către ceea ce înseamnă cu adevărat să nu adresăm problemele noastre de natură psihică, mai ales când suntem încurajați să facem asta și de către părinți, și de către prieteni precum și din cauza așteptărilor încă anacronice ale mediului în care trăim. Fiecare personaj are motivul său se ascundă în spatele mecanismelor de apărare și iluziei că totul merge de la sine și că mintea este o mașinărie care se reglează ca prin minune. Odată cu episodul 4 din sezonul 3, Crazy Ex-Girlfriend dezvăluie ce a fost încă de la început: povestea unei fete rănite care a căutat să își umple golul lăsat de absența tatălui cu povești cu prinți și prințese, musicaluri siropoase în care femeile sunt suple și bărbații puternici. Această fată devine o femeie cu tendințe obsesionale, care face ce i se zice să facă (mai ales de către mama ei) în schimbul unei liniști care să o lase în continuare să viseze la a fi salvată de bărbatul din comediile romantice. Rebecca visa la acel bărbat care ne zâmbește, mută șuvița rebelă de pe fruntea noastră fără riduri, fără semne, fără acnee, și ne spune că suntem frumoase și că de-acum totul va fi bine. THE END.

Feminismul din Crazy-Ex Girlfriend nu este unul unilateral, pentru că feminismul nu mai poate fi unilateral. Băieți și fete deopotrivă văd filme, li se spune de către părinți, li se spune de către „bunul simț” cine să își dorească să fie și să înghită în sec și să se automutileze în formatele pre-stabilite disponibile. E adevărat, astăzi avem mai multe formate disponibile, însă acest lucru nu înseamnă deloc că suntem cu adevărat liberi sau că nu mai e treabă de făcut. Cu toții sunt de vină. Cu toții suntem de vină cu fiecare ochi pe care îl închidem, cu fiecare „nu este momentul pentru X”, „lucrurile se vor rezolva de la sine”, „facem anul viitor un film despre asta”. Crazy Ex-Girlfriend spune că ACUM este momentul și ne oferă doza ultimă de realitate.

Viața nu e un film. Oamenii nu sunt personaje

Rebecca merge într-un bar, ajunge să se culce cu tatăl unui fost iubit important. Renunță la tot. I give up. O sună pe mama ei ca să o anunțe că vine acasă. This is the end of the movie și poate cel mai onest moment dintr-un show TV. A fost pentru mine un moment asemănător cu momentele AHA! din terapie, când în sfârșit înțelegi ceva cu toată ființa ta, acea realitate pătrunde adânc și rămâne acolo – tu știai demult lucrurile astea, nu e ca și cum nu știi să faci diferența dintre un film și viața ta, și totuși. Plângi, revii și ceri să ți se repete acel lucru numai ca să fii sigur că ai îmbrățișat această realitate, pe cât de crudă, pe atât de necesară ca tu să te poți mișca mai ușor, încă o greutate dată jos de pe umărul obosit al lui Sisif. Și nu este sfârșitul. Nici al vieții tale și nici al serialului.

Asta pentru că nu zice nimeni THE END când e comod sau când e soare. Trebuie să stai în fața televizorului. Poți să nu. Poți să zici că nu mai e amuzant. Că nu asta aștepți de le televiziune. Și totuși, dacă ai văzut, nu te mai poți preface decât că nu contează sau că ai uitat sau că ți-au stricat serialul preferat. Am căutat clipul și l-am pus pe repeat. Sink it in. Sing it, Josh Groban! Și dacă nici asta nu e destul, am rescris versurile, ca să nu uit.

[…] real life isn’t a movie/ […] You want things to be wrapped up neatly/ The way that stories do/ You're looking for answers/ But answers aren't looking for you/ Because life is a gradual series of revelations/ That occur over a period of time/ It’s not some carefully crafted story/It’s a mess and we’re all gonna die./ If you saw a movie that was like real life

You’d be like /What the hell was that movie about?/ It was really all over the place./ LIFE DOES NOT MAKE NARRATIVE SENSE.

Aceste adevăruri sunt evidente acum. Te simți mai ușor? Ce te ține cu adevărat legat de pământ?

[…]We tell ourselves that we’re in a movie./Whoa, whoa, whoa./ EACH ONE OF US THINKS WE GOT THE STARRING ROLE/ Role, role, role./ But the truth is sometimes you’re the lead/and sometimes you’re an extra/ just walking by in the background.

Ce-i așa de rău? Ce-i așa de surprinzător? Suntem miliarde.

[…] Some things might happen that seem connected/ but there’s not always a reason or rhyme.
People aren’t characters, they’re complicated/ and their choices don’t always make sense.

Nu ne împiedică nimeni să fim cine suntem. Cu toții ne simțim mici și nesemnificativi, măcar din când în când. Și ce dacă astăzi nu a fost o zi picture perfect? Tentativele de suicid fac parte din viață și sunt strigăte de ajutor. Crazy Ex-Girlfriend zice să avem răbdare; cu noi, mai ales. Pentru că nu e sfârșitul.

Nu există o soluție, dar există terapie 

Rebecca încearcă să se sinucidă într-un avion, dezamăgită din nou și de mama sa. E comun ca oamenii să se întoarcă acasă și la părinții lor în momentele cele mai dificile, oricât de groaznici ar fi acei părinți. Copilul din noi așteaptă mereu și se agață de orice seamănă cu afecțiunea. Rebecca înghite borcanul de pastile pe care mama sa i le strecura în băutură fără consimțământul ei. Nu o face pentru că vrea să moară neapărat, ci pentru că nu mai vrea să simtă tot ce simte. Se simte singură. Se simte trădată. Se simte neiubită. Se simte furioasă. Nu e obișnuită să îi pedepsească pe cei care i-au făcut rău. Își întoarce agresivitatea împotriva ei. Le înghite cu alcool și nimeni nu mai cântă și nimeni nu mai dansează. În ultimele momente, când e amețită și aproape că a adormit cere ajutorul însoțitoarei de zbor. Câteodată e mai simplu să ceri ajutorul unui străin. Măcar nu te-a dezamăgit încă.

Scopul redării cât mai fidele al acestor momente prin care atâția oameni trec, au trecut și tot vor trece este tocmai de a educa publicul în legătură cu problemele de sănătate mintală. Și că atunci când aruncăm crazy încolo și încoace nu facem decât să întărim stigma, fie că râdem și ne prefacem că nu există probleme, fie că o spunem ca și cum ne-am lepăda de toți diavolii posibili. Rebecca Bunch cere ajutorul – nu este nimic rușinos în a suferi, în a suferi de diferite afecțiuni ale minții. Unii dintre noi suferă și se luptă în fiecare zi și poate o vom face pentru tot restul vieții. Există perioade mai bune, există perioade mai puțin bune și tot așa.

Lupta începe și se termină cu fiecare dintre noi. Toți prietenii Rebeccăi vor să o ajute și îi fac recuperarea mai ușoară. Fiecare personaj ia această tentativă de suicid și ca pe o ocazie de a reflecta la propriile probleme și nu pentru că vor să își complice viețile, dimpotrivă. Tăcerea, serialele și filmele care ne spun că viața poate fi un film dacă urmezi pașii cu atenție trebuie luate ca atare și niciodată confundate cu realitatea. Sigur, avem nevoie de pauze, avem nevoie să râdem, să uităm. să ne bucurăm – it’s entertainment, baby! Însă nu cu prețul de a duce vieți la care nu reflectăm niciodată, de a avea relații toxice și sentimentul că suntem mai buni decât ceilalți doar pentru că n-am fost niciodată la medicul psihiatru sau nu am intrat niciodată în terapie.

Rebecca ne rămâne la finalul sezonului 3 ca work in progress, așa cum suntem toți de fapt. Unii oameni au nevoie de un sistem de suport mai complex, mai “mare”: și medicamentația potrivită, și terapie personală și terapii de grup, alți una sau orice altă combinație, etc. Unii (norocoșii, cei pe care nu i-am cunoscut încă) pot trăi fără terapie, fără medicamentație. Mă gândesc că au avut părinți aproape impecabili și experiențe strict pozitive în interacțiunea cu ceilalți, precum și prieteni extraordinari care la rândul lor au trăit aceste vieți care mie îmi par distopice.

În viața reală am întâlnit oameni cu diferite probleme, care suferă, care încearcă, reușesc, se simt bine, se simt rău, se simt mai bine, și tot așa. Atunci când nu mai există „ei’’ și „noi’’ – sănătoșii și normalii, lumea devine mai puțin apăsătoare. Suntem cumva împreună în această viață lipsită de sens cu S mare. Înțelegem cum asta ne eliberează de fapt și putem fi mai receptivi la suferințele celorlalți, fie că e vorba de corp, fie că e vorba de minte. Nimeni nu este infailibil și nimeni nu trebuie să îți petreacă viața în singurătate. Să fii singur printre oameni e cel mai greu. Terapia este necesară pentru unii așa cum este necesară dializa dacă rinichii nu mai funcționează. Dacă îți pasă de igiena ta fizică, de ce nu ți-ar păsa de igiena ta psihică? Terapia este benefică și dacă nu ai simptome care îți împiedică vizibil funcționarea ta în lume. Terapia poate fi preventivă așa cum este un vaccin preventiv. Poveștile cu prinți și prințese pot fi înlocuite de povești cu altfel de prinți și prințese sau care au loc pe tărâmuri în care există oameni, multe feluri de oameni, atâția câți se nasc și trăiesc, dacă tot vă plac poveștile cu final fericit.

Epilog

Dacă am învățat ceva până acum este că atunci când cineva îmi spune nebuno! sau ești nebună!, problema nu sunt aproape niciodată eu. Și că nu mi se spune ceva despre mine, ci despre cel care aruncă un cuvânt doar pentru că așa a auzit sau nu își dorește să înțeleagă cine sunt. E ok. Important e să nu îmi (mai) spun eu asta. Puținele adevăruri cu a mic sunt simple. Trăiesc cu aceste adevăruri mici și personale, generalizez și când nu e cazul. Încă învăț și nu mă grăbesc nicăieri. Revăd sezonul 3 din Crazy Ex-Girlfriend. Scriu ceva despre serialul ăsta mișto pentru că sunt mai mult decât un amestec de nevroze, sunt mai mult decât un diagnostic, medicamentația pe care sunt acum sau tipul de terapie care în sfârșit funcționează. Respir și știu că acum pot să pun punct și atunci când nu e sfârșitul de fapt. Sfârșitul e unul singur dacă e, și nici măcar de ăla nu suntem siguri.