Wasp (2003)
Desculţă, Zoë coboară în grabă scările unui bloc de suburbie. Mâna stângă se avântă categoric pe lângă corpul firav, dreapta e centură pentru un bebeluş grăsan, în tricou şi fundul gol. Trei fete ce par a avea mai puţin de zece ani ţin pasul. Cineva poartă o fustiţă de balerină.
Zoë bate la o uşă care se deschide, şi-n loc de bună ziua, mâinile i se încleştează în părul femeii de dincolo de prag. „Târfo, nimeni nu dă în copiii mei!”. Imediat, ajung să se ia la trântă în gazonul din faţa casei, sub privirile pasive ale propriilor odrasle şi-ale puştimii gură-cască adunate între timp. Singur, copilul dolofan, acum în braţele celei mai mari dintre fete, scânceşte. Cearta se mută acolo unde a pretextat: o puştoaică ochelaristă anunţă că nu ea a început, nu ea a dat prima. Glasurile stridente, de copil, iau pentru un timp locul urletelor de mame. Lupta ia sfârşit, amalgamul de ţipete şi înjurături continuă la verticală; Zoë e ameninţată cu Serviciile Sociale, pentru că-şi lasă copiii să umble alandala. Copila cea mare ripostează. Printre dinţii crescuţi în grade diferite, un vis la scară mică, desprins din realismul social la periferiile britanice marca Andrea Arnold (sau Ken Loach, sau Mike Leigh) e dat în vileag : “Just cause my mom looks like Victoria Beckham, you focker!” [Elena Ş.]
Une femme est une femme (1961)
Angela şi Émile au o problemă. Angela vrea copil, Émile n-ar prea, şi în jurul nevoii ei de procreare se învârteşte, teoretic, al treilea lungmetraj al lui Jean-Luc Godard. Teoretic, pentru că de la un punct încolo, prins de Anna Karina, de culorile din apartamentul celor doi, de soundtrack-ul sincopat al lui Michel Legrand, la fel de sincopat precum comunicarea dintre personaje, nu prea mai contează ce a stârnit totul.
Cea mai bună ceartă din film porneşte de la un săpun lăsat clăbucit de Angela şi de la nişte cuvinte grele bolborosite cu periuţele de dinţi în gură, în urma cărora cei doi decid să nu-şi mai vorbească. Îşi şterg praful de pe tălpi, se bagă-n pat, el o ignoră când ea îl anunţă că-i e frig la fund – pisica e moartă la poartă.
Dar n-au terminat încă cearta, aşa că Angela ia lampadarul pe sus ca pe-o umbrelă, iar Émile, ca pe o puşcă, şi se îndreaptă pe rând spre rafturi în sunet de furtună, ca să caute pe coperte cuvinte pentru supărarea lor. „Monstru”, îi arată ea la început. „Sardină”, îi arată el spre sfârşit, când stau deja în pat cu câte-un braţ de cărţi în poală, ca nişte elevi care şi-au descărcat prada de la bibliotecă. El are ultimul cuvânt: la naiba cu femeile. [Gabriela P.]
Closer (2004)
Larry (Clive Owen) află că Anna (Julia Roberts) l-a înșelat și insistă să afle tot. Absolut tot.
„Unde v-ați tras-o? Când? Cum? Ți-ai dat drumu’? De câte ori? Îți place să i-o sugi?” „Aici (unde ne-am tras-o și noi doi prima oară). În seara asta. De două ori (de ce faci asta?). Mai întâi am stat eu deasupra, dup-aia mi-a tras-o pe la spate (de ce tre’ să conteze sexul atât de mult?). Da, îmi place să i-o sug.”
Am văzut secvența asta de-atâtea ori, încât ajunsesem să mi-o imaginez dublată de Irina Margareta Nistor. Invariabil, la schimbul de replici despre gustul pulii lui Jude Law, doamna Nistor face un atac de apoplexie.
Secvența e una dintre multele rocade victimă/călău din povestea a patru oameni atât de urâți, încât trebuia să fie jucați de actori frumoși. Nu vrei să vezi cum se mint, scuipă, înșeală, lovesc, înjură niște oameni care nu arată ca Owen, Roberts, Law și Portman. Dacă totuși vrei să vezi asta, ascultă ce se întâmplă noaptea în apartamentul de deasupra.
Secvența e simetrică: înșelatul se transformă în torționar-inchizitor, numai ca să-i anuleze ei, celei-care-l-a-înșelat, sentimentul de vină. Tensiunea e gradată impecabil. El urlă, ea plânge, amândoi vorbesc ca oamenii normali, nu ca la teatru—și tocmai de-aia e o piesă de teatru. Da, Closer se bazează pe textul dramatic cu același nume, scris de Patrick Marber, dar nu despre asta e vorba. E vorba de a vedea, din spatele celui de-al patrulea zid dintre poveste și spectator, ceea ce ai fi vrut și tu să faci, să mărturisești și să întrebi. Te-au oprit frica, „morala”, diverse motive pragmatice și convingerea că lucrurile pe care nu le știi sau nu le spui nu pot să facă rău. (convingere care, totuși, ar merita din când în când testată) [Ioana P.]
Who's Afraid of Virginia Woolf? (1966)
Desculţă, Zoë coboară în grabă scările unui bloc de suburbie. Mâna stângă se avântă categoric pe lângă corpul firav, dreapta e centură pentru un bebeluş grăsan, în tricou şi fundul gol. Trei fete ce par a avea mai puţin de zece ani ţin pasul. Cineva poartă o fustiţă de balerină.
Zoë bate la o uşă care se deschide, şi-n loc de bună ziua, mâinile i se încleştează în părul femeii de dincolo de prag. „Târfo, nimeni nu dă în copiii mei!”. Imediat, ajung să se ia la trântă în gazonul din faţa casei, sub privirile pasive ale propriilor odrasle şi-ale puştimii gură-cască adunate între timp. Singur, copilul dolofan, acum în braţele celei mai mari dintre fete, scânceşte. Cearta se mută acolo unde a pretextat: o puştoaică ochelaristă anunţă că nu ea a început, nu ea a dat prima. Glasurile stridente, de copil, iau pentru un timp locul urletelor de mame. Lupta ia sfârşit, amalgamul de ţipete şi înjurături continuă la verticală; Zoë e ameninţată cu Serviciile Sociale, pentru că-şi lasă copiii să umble alandala. Copila cea mare ripostează. Printre dinţii crescuţi în grade diferite, un vis la scară mică, desprins din realismul social la periferiile britanice marca Andrea Arnold (sau Ken Loach, sau Mike Leigh) e dat în vileag : “Just cause my mom looks like Victoria Beckham, you focker!” [Elena Ş.]
Une femme est une femme (1961)
Angela şi Émile au o problemă. Angela vrea copil, Émile n-ar prea, şi în jurul nevoii ei de procreare se învârteşte, teoretic, al treilea lungmetraj al lui Jean-Luc Godard. Teoretic, pentru că de la un punct încolo, prins de Anna Karina, de culorile din apartamentul celor doi, de soundtrack-ul sincopat al lui Michel Legrand, la fel de sincopat precum comunicarea dintre personaje, nu prea mai contează ce a stârnit totul.
Cea mai bună ceartă din film porneşte de la un săpun lăsat clăbucit de Angela şi de la nişte cuvinte grele bolborosite cu periuţele de dinţi în gură, în urma cărora cei doi decid să nu-şi mai vorbească. Îşi şterg praful de pe tălpi, se bagă-n pat, el o ignoră când ea îl anunţă că-i e frig la fund – pisica e moartă la poartă.
Dar n-au terminat încă cearta, aşa că Angela ia lampadarul pe sus ca pe-o umbrelă, iar Émile, ca pe o puşcă, şi se îndreaptă pe rând spre rafturi în sunet de furtună, ca să caute pe coperte cuvinte pentru supărarea lor. „Monstru”, îi arată ea la început. „Sardină”, îi arată el spre sfârşit, când stau deja în pat cu câte-un braţ de cărţi în poală, ca nişte elevi care şi-au descărcat prada de la bibliotecă. El are ultimul cuvânt: la naiba cu femeile. [Gabriela P.]
Closer (2004)
Larry (Clive Owen) află că Anna (Julia Roberts) l-a înșelat și insistă să afle tot. Absolut tot.
„Unde v-ați tras-o? Când? Cum? Ți-ai dat drumu’? De câte ori? Îți place să i-o sugi?” „Aici (unde ne-am tras-o și noi doi prima oară). În seara asta. De două ori (de ce faci asta?). Mai întâi am stat eu deasupra, dup-aia mi-a tras-o pe la spate (de ce tre’ să conteze sexul atât de mult?). Da, îmi place să i-o sug.”
Am văzut secvența asta de-atâtea ori, încât ajunsesem să mi-o imaginez dublată de Irina Margareta Nistor. Invariabil, la schimbul de replici despre gustul pulii lui Jude Law, doamna Nistor face un atac de apoplexie.
Secvența e una dintre multele rocade victimă/călău din povestea a patru oameni atât de urâți, încât trebuia să fie jucați de actori frumoși. Nu vrei să vezi cum se mint, scuipă, înșeală, lovesc, înjură niște oameni care nu arată ca Owen, Roberts, Law și Portman. Dacă totuși vrei să vezi asta, ascultă ce se întâmplă noaptea în apartamentul de deasupra.
Secvența e simetrică: înșelatul se transformă în torționar-inchizitor, numai ca să-i anuleze ei, celei-care-l-a-înșelat, sentimentul de vină. Tensiunea e gradată impecabil. El urlă, ea plânge, amândoi vorbesc ca oamenii normali, nu ca la teatru—și tocmai de-aia e o piesă de teatru. Da, Closer se bazează pe textul dramatic cu același nume, scris de Patrick Marber, dar nu despre asta e vorba. E vorba de a vedea, din spatele celui de-al patrulea zid dintre poveste și spectator, ceea ce ai fi vrut și tu să faci, să mărturisești și să întrebi. Te-au oprit frica, „morala”, diverse motive pragmatice și convingerea că lucrurile pe care nu le știi sau nu le spui nu pot să facă rău. (convingere care, totuși, ar merita din când în când testată) [Ioana P.]
Who's Afraid of Virginia Woolf? (1966)
"You are cordially invited to George and Martha's for an evening of fun and games," spunea primul afiș al filmului. Promisiune pe deplin respectată. Martha (Elizabeth Taylor) și George (Richard Burton) au umor și se joacă cu orice. Cu cei ce le pică în cale, cu nefericirea lor, cu frustrări și chiar cu istoria lor personală. Nu există limite, nu există milă sau tabuuri. George și Martha se iubesc, fără îndoială. Sunt dependenți unul de altul, sunt, într-un sens ironic, un cuplu perfect.
Martha: George, who is out somewhere there in the dark. (…) Who can keep learning the games we play as quickly as I can change them. Who can make me happy and I do not wish to be happy. Yes, I do wish to be happy. (…) Whom I will not forgive for having come to rest, for having seen me and having said, "Yes, this will do". Who has made the hideous, the hurting, the insulting mistake of loving… me. And must be punished for it. George and Martha — sad, sad, sad.
Dar au ajuns într-un teritoriu infernal, unde sadismul reciproc e forma predilectă de comunicare. Și vai cui ajunge să se joace cu ei. Vai cui ajunge să fie subiect sau spectator al jocului, precum Honey și Nick.
Martha: Truth or illusion, George; you don't know the difference.
George: No, but we must carry on as though we did.
Martha: Amen.
Vai și spectatorului, pentru că nu e un film din care ieși cum ai intrat. "You are cordially invited to George and Martha's for an evening of fun and games." [Bogdan Th. O.]
The War of the Roses (1989)
Kathleen Turner și Michael Douglas au făcut deliciul primilor ani de filme la liber pe TV. Romancing the Stone și The Jewel of the Nile sunt două comedii romantice în care cei doi se întâlnesc întâmplător, nu se pot suporta dar, având nevoie unul de celălalt, rămân împreună, se îndrăgostesc și continuă aventurile. Patru ani mai târziu, Danny DeVito regizează The War of the Roses, o dramedie cu personaje centrale interpretate tot de cei doi actori. Dacă e să privim cronologic filmele, ne iese o relație. În primul cei doi se întâlnesc și la final acceptă că se iubesc. În al doilea deja sunt împreună și ce cam ceartă, dar intervin pericole, șeici și pietre prețioase. Iar The War of the Roses e maturizarea, peste ani, când relația e deja pe șine, toate rotițele au fost unse până la înec și încep să sară șuruburile. Pe principiul că doi căpoși, oricât de mult s-ar iubi, vor ajunge până la urmă să-și scoată ochii, războiul familiei Rose se ia în serios și povestește o ceartă conjugală până la moarte. Ea vrea să divorțeze, el refuză să îi lase casa. Copiii sunt mari, animalele de companie împărțite frățește, nimic nu mai stă între doi oameni furioși, fiecare agățat de propria dreptate. Certurile încep de la mic – mă enervează cum mesteci – și ajung la baricadarea în casă, împărțirea forțată și absurdă a spațiului, distrugerea susținută a tuturor obiectelor cu valoare cât de cât sentimentală, până la violență fizică. Undeva după primele 15 minute de film devine clar că situația este fără ieșire sau cel puțin fără vreo speranță de conciliere. Rămâne doar de urmărit până unde se va ajunge. Rezultatul e un grăitor exemplu de râsu-plânsu. Vorba avocatului interpretat de DeVito ”When you start keeping scores, there’s no winning, only degrees of losing.”
Woman of the Year (1942)
Povestea unei cerți reușite, The Woman of the Year este primul film cu Katherine Hepburn și Spencer Tracy ca și cuplu. Se cunoscuseră cu trei ani mai devreme dar în timpul filmărilor la Woman of the Year, Hepburn ia decizia de a face totul pentru a-l ajuta pe Tracy să se descurce cu insomniile și alcoolismul din dotare. Drept pentru care, de unde în perioada de boom din anii 30 actrița scotea și 3 filme pe an, în anii 40 lucrurile încetinesc progresiv, pe măsură ce sănătatea lui se înrăutațește. Privind lucrurile din perspectiva asta, cea mai frumoasă parte din Woman of the Year sunt certurile. Pentru că personajele seamănă cu actorii. Lăsând la o parte faptul că avem povestea a doi jurnaliști cunoscuți, îndrăgiți si amândoi plini de sine, protagoniștii pleacă din același tip de background ca și actorii. El e mai din topor, ea mai stilată. El vine dintr-o familie de muncitori, ea face parte din înalta societate. Se cunosc de voie, de nevoie, la draci, fiecare având pata pusă pe celălalt. Iar aici sunt povești grămadă despre cum Tracy inițial nu dădea doi bani pe Hepburn pentru ca mai apoi să devină complet dependent de ea. Continuarea e clasică în contextul unei comedii romantice, dar fascinantă dacă o punem șablon pe viața lor. Filmul e o teză despre relații, compromisurile necesare ca ele să funcționeze și ce se întâmplă într-un cuplu atunci când viața profesională capătă dimensiuni de a treia roată la căruță. În film, exact ca în realitate, Hepburn este cea care cedează și acceptă că trebuie să schimbe placa. [Crăiţa Nanu]
Revolutionary Road (2008)
După ce, în Titanic, ciocnirea cu un gheţar face ca relaţia lor să se ducă la fund, în Revolutionary Road, aceiaşi Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio sunt despărţiţi de o altă ciocnire. Cea dintre aspiraţii şi complacere. Prinşi între momente de un înălţător optimism şi certuri crâncene, ajung să-şi împingă relaţia spre acea mediocritate derizorie de care se temeau cel mai mult. Este greu de ales cea mai spectaculoasă confruntare dintre cei doi, însă parcă după ce lunaticul interpretat de Michael Shannon le oferă o francă şi exactă radiografie a hăului existenţial în care se afundă, cei doi răbufnesc în cea mai delicios de cutremurătoare scenă a filmului.
Persona (1966)
Ingeniozitatea prin care Bergman reuşeşte să facă dintr-o poveste cu o casă şi două femei un complex tratat de psihologie a introdus Persona în rândul marilor capodopere cinematografice. Un moment cheie al filmului este cel în care Alma află că Elisabet, actriţa căreia îi oferă îngrijire medicală şi pe care o adulează, o consideră o naivă cu trăiri foarte amuzante. Dezamăgită profund de aceste păreri şi iritată puternic de tăcerea imperturbabilă a pacientei, Alma o provoacă pe aceasta la un dialog ce se soldează cu reprize de pălmuiri. Punctul culminant al disputei este atins când Alma este cât pe ce s-o împroaşte pe Elisabeta cu apă clocotită, situaţie ce smulge câteva vorbe de frică din gura actriţei. [Răzvan Dutchevici]
Double Impact (1991)
Ce este de două ori mai puternic, de două ori mai prost ca actor, şi te loveşte de două ori mai tare decât Jean Claude Van Damme? Doi Jean Claude Van Dammi. Dar ce se întâmplă atunci când unul dintre ei este rău, iar celălalt bun? O pun băieţii de o ceartă epică (care nu trebuie să implice neapărat un fir narativ coerent). Double Impact este o poveste emoţionantă despre doi fraţi gemeni, Alex şi Chad, care se regăsesc după ani de zile în care nu au ştiut unul de celălalt, şi încearcă să îi prindă pe cei care le-au omorât părinţii când erau mici. Cu toate că au acelaşi inamic, cei doi sunt într-un perpetuum conflict între narcisismul propriilor judecăţi şi realitatea morbidă a lumii în care se regăsesc. Femei frumoase, mafie, bătăi, muşchi, femei frumoase, bătăi, muşchi, mafie, dar şi femei frumoase. Filmul este despre toate astea, dar şi despre doi fraţi gemeni care încearcă să se întâlnească în lumile comune pe care nu ştiau că le-au împărţit vreodată.
Jean Claude Van Damme este Alex, iar fratele lui, Chad, este jucat de Jean Claude Van Damme. Jean Claude Van Damme face un rol de zile mari, în timp ce Jean Claude Van Damme face acelaşi rol de băiat bun, modest până la o limită, cu care îţi dai seama că nu trebuie să te pui de-abia în momentul în care te-ai pus cu el. Dar atunci e prea tarziu, pentru că roundhouse kick-ul său, urmat de o piruetă pentru public, tocmai te-a pus la pământ. Şi la pământ ai rămas. Pentru că nimeni nu se pune cu Van Damme. Nici măcar Van Damme. [Claudiu Popescu]
The War of the Roses (1989)
Kathleen Turner și Michael Douglas au făcut deliciul primilor ani de filme la liber pe TV. Romancing the Stone și The Jewel of the Nile sunt două comedii romantice în care cei doi se întâlnesc întâmplător, nu se pot suporta dar, având nevoie unul de celălalt, rămân împreună, se îndrăgostesc și continuă aventurile. Patru ani mai târziu, Danny DeVito regizează The War of the Roses, o dramedie cu personaje centrale interpretate tot de cei doi actori. Dacă e să privim cronologic filmele, ne iese o relație. În primul cei doi se întâlnesc și la final acceptă că se iubesc. În al doilea deja sunt împreună și ce cam ceartă, dar intervin pericole, șeici și pietre prețioase. Iar The War of the Roses e maturizarea, peste ani, când relația e deja pe șine, toate rotițele au fost unse până la înec și încep să sară șuruburile. Pe principiul că doi căpoși, oricât de mult s-ar iubi, vor ajunge până la urmă să-și scoată ochii, războiul familiei Rose se ia în serios și povestește o ceartă conjugală până la moarte. Ea vrea să divorțeze, el refuză să îi lase casa. Copiii sunt mari, animalele de companie împărțite frățește, nimic nu mai stă între doi oameni furioși, fiecare agățat de propria dreptate. Certurile încep de la mic – mă enervează cum mesteci – și ajung la baricadarea în casă, împărțirea forțată și absurdă a spațiului, distrugerea susținută a tuturor obiectelor cu valoare cât de cât sentimentală, până la violență fizică. Undeva după primele 15 minute de film devine clar că situația este fără ieșire sau cel puțin fără vreo speranță de conciliere. Rămâne doar de urmărit până unde se va ajunge. Rezultatul e un grăitor exemplu de râsu-plânsu. Vorba avocatului interpretat de DeVito ”When you start keeping scores, there’s no winning, only degrees of losing.”
Woman of the Year (1942)
Povestea unei cerți reușite, The Woman of the Year este primul film cu Katherine Hepburn și Spencer Tracy ca și cuplu. Se cunoscuseră cu trei ani mai devreme dar în timpul filmărilor la Woman of the Year, Hepburn ia decizia de a face totul pentru a-l ajuta pe Tracy să se descurce cu insomniile și alcoolismul din dotare. Drept pentru care, de unde în perioada de boom din anii 30 actrița scotea și 3 filme pe an, în anii 40 lucrurile încetinesc progresiv, pe măsură ce sănătatea lui se înrăutațește. Privind lucrurile din perspectiva asta, cea mai frumoasă parte din Woman of the Year sunt certurile. Pentru că personajele seamănă cu actorii. Lăsând la o parte faptul că avem povestea a doi jurnaliști cunoscuți, îndrăgiți si amândoi plini de sine, protagoniștii pleacă din același tip de background ca și actorii. El e mai din topor, ea mai stilată. El vine dintr-o familie de muncitori, ea face parte din înalta societate. Se cunosc de voie, de nevoie, la draci, fiecare având pata pusă pe celălalt. Iar aici sunt povești grămadă despre cum Tracy inițial nu dădea doi bani pe Hepburn pentru ca mai apoi să devină complet dependent de ea. Continuarea e clasică în contextul unei comedii romantice, dar fascinantă dacă o punem șablon pe viața lor. Filmul e o teză despre relații, compromisurile necesare ca ele să funcționeze și ce se întâmplă într-un cuplu atunci când viața profesională capătă dimensiuni de a treia roată la căruță. În film, exact ca în realitate, Hepburn este cea care cedează și acceptă că trebuie să schimbe placa. [Crăiţa Nanu]
Revolutionary Road (2008)
După ce, în Titanic, ciocnirea cu un gheţar face ca relaţia lor să se ducă la fund, în Revolutionary Road, aceiaşi Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio sunt despărţiţi de o altă ciocnire. Cea dintre aspiraţii şi complacere. Prinşi între momente de un înălţător optimism şi certuri crâncene, ajung să-şi împingă relaţia spre acea mediocritate derizorie de care se temeau cel mai mult. Este greu de ales cea mai spectaculoasă confruntare dintre cei doi, însă parcă după ce lunaticul interpretat de Michael Shannon le oferă o francă şi exactă radiografie a hăului existenţial în care se afundă, cei doi răbufnesc în cea mai delicios de cutremurătoare scenă a filmului.
Persona (1966)
Ingeniozitatea prin care Bergman reuşeşte să facă dintr-o poveste cu o casă şi două femei un complex tratat de psihologie a introdus Persona în rândul marilor capodopere cinematografice. Un moment cheie al filmului este cel în care Alma află că Elisabet, actriţa căreia îi oferă îngrijire medicală şi pe care o adulează, o consideră o naivă cu trăiri foarte amuzante. Dezamăgită profund de aceste păreri şi iritată puternic de tăcerea imperturbabilă a pacientei, Alma o provoacă pe aceasta la un dialog ce se soldează cu reprize de pălmuiri. Punctul culminant al disputei este atins când Alma este cât pe ce s-o împroaşte pe Elisabeta cu apă clocotită, situaţie ce smulge câteva vorbe de frică din gura actriţei. [Răzvan Dutchevici]
Double Impact (1991)
Ce este de două ori mai puternic, de două ori mai prost ca actor, şi te loveşte de două ori mai tare decât Jean Claude Van Damme? Doi Jean Claude Van Dammi. Dar ce se întâmplă atunci când unul dintre ei este rău, iar celălalt bun? O pun băieţii de o ceartă epică (care nu trebuie să implice neapărat un fir narativ coerent). Double Impact este o poveste emoţionantă despre doi fraţi gemeni, Alex şi Chad, care se regăsesc după ani de zile în care nu au ştiut unul de celălalt, şi încearcă să îi prindă pe cei care le-au omorât părinţii când erau mici. Cu toate că au acelaşi inamic, cei doi sunt într-un perpetuum conflict între narcisismul propriilor judecăţi şi realitatea morbidă a lumii în care se regăsesc. Femei frumoase, mafie, bătăi, muşchi, femei frumoase, bătăi, muşchi, mafie, dar şi femei frumoase. Filmul este despre toate astea, dar şi despre doi fraţi gemeni care încearcă să se întâlnească în lumile comune pe care nu ştiau că le-au împărţit vreodată.
Jean Claude Van Damme este Alex, iar fratele lui, Chad, este jucat de Jean Claude Van Damme. Jean Claude Van Damme face un rol de zile mari, în timp ce Jean Claude Van Damme face acelaşi rol de băiat bun, modest până la o limită, cu care îţi dai seama că nu trebuie să te pui de-abia în momentul în care te-ai pus cu el. Dar atunci e prea tarziu, pentru că roundhouse kick-ul său, urmat de o piruetă pentru public, tocmai te-a pus la pământ. Şi la pământ ai rămas. Pentru că nimeni nu se pune cu Van Damme. Nici măcar Van Damme. [Claudiu Popescu]
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg)
