Haleală: 9 filme

La Grande Bouffe (r: Marco Ferreri)

Când te gândești la masa de Sărbători și-ți spui că o să te îndopi, o să faci burdihan, o să mânânci ca un porc (insert animal ale cărui obiceiuri de hrănire îți sunt, de fapt, străine), nu te gândești că poate sfârși mai rău decât cu o balonare și un Colebil de la mama. Nu te gândești, de altfel, nici că ai putea vrea să se sfârșească mai rău, chiar dacă mai scapi câte un „Mor după sarmalele astea.” Apoi vezi La Grande bouffe (tradus Marea crăpelniță) și, cu cât va fi mai mare și mai elaborat ornată tava pusă-n fața ta, cu atâta „Cred că o să crăp”-urile auzite în jur îți vor suna mai veridic.

Delirul spermo-caloric al lui Marco Ferreri, care a întors stomacuri pe dos și a încins spirite la premiera de la Cannes, în 1973, redefinește noțiunea de masă festivă. Niște burghezi plictisiți de ei înșiși pun de-un festin mai presus decât viața. Ugo, Philippe, Marcello și Michel burdușesc un conac cu scoici, copane, piure de castane, toate foie-urile imaginabile, măruntaie amestecate, prăjituri supraetajate. Aduc cu ei și fese de mângâiat, sfârcuri de ciupit, fuste de ridicat, fundamentele vieții la o furculiță distanță. Sunt chitiți să moară acolo, băgând în ei, printre prostituate prietene. Marcello, pilotul impotent jucat de Mastroiani, e singurul care se răzgândește, dar când odată cu dorința lui de a trăi explodează și buda, inundându-i cu propriul rahat, e clar că e prea târziu. După aia, moartea le merge ca unsă. – Gabriela Pițurlea

Cool Hand Luke / The Tin Drum / Our Little Sister / Tom Jones

Inutil s-o mai zic, scenele cu mâncare prefațează situații limită, iar hrana-în-cinema e nedespărțită de sexulitate și moarte; că doar a mânca nu presupune doar conservare, ci și anihilare și suicid. Îmi vin în cap două scene: cea din Cool Hand Luke (r: Stuart Rosenberg) în care Luke (Paul Newman) se îndoapă cu 50 de ouă fierte sau cea din The Tin Drum (r: Volker Schlöndorff), în care Agnes (Angela Winkler) se sinucide mâncând compulsiv pește crud. E drept că sunt și multe filme în care mâncarea e celebrată, cum e, de exemplu, în filmul lui Hirokazu Koreeda, Our Little Sister, în care se mănâncă pe rupte, doar că aici pofta e una ingenuă, desprinsă de instincte thanatice, un fel de gradul zero al fripturii (nu întâmplător poziția în care se mănâncă în Japonia aduce a zazen). O scenă clasică în care sunt comprimate în mod ironic ambele perspective e cea din Tom Jones (o adaptare din 1963 după romanul lui Fielding; scenă pe care o parodiază Woody Allen în Bananas) în care Tom (Albert Finney) ia cina cu Mrs. Waters (Joyce Redman), ospăț-preludiu în timpul căruia cei doi înghit copane și se privesc lasciv peste degetele unsuroase. Devorareinnamorare. - Ionuț Sociu

The Sopranos (serial creat de David Chase)

Tony la grătar, sfârâind cârnații. Tony deschizând frigiderul și scoțând niște jambon în vrac, învelit în hârtie, din care rulează și înfulecă mai multe felii deodată. Tony cocoșat deasupra farfuriei cu paste, înfigând furculița în 4-5 penne deodată pe care și le îndeasă în gură, grohăind a poftă. La oamenii ăștia se mănâncă tot timpul, în familie, cu prietenii, la job, la petreceri, la înmormântări, la televizor, în dormitor, iar atunci când nu se mănâncă, se vorbește despre mâncare. Te uiți la toți mafioții ăia burtoși și ai vrea să zici „mai ușor cu mezelul”, dar de fapt, te emoționează degringolada asta a stomacului. Raportul ăsta bolnav și visceral cu mâncarea, cu mama pe care o urăști și patria pe care nu ai văzut-o niciodată, e primitiv dar e frumos, e generos, e multă dragoste.

Ziti, fazool, moozadell: dacă ai impresia că știi ce mănâncă italienii, înseamnă că nu ai văzut Sopranos. Și e momentul.

Hannibal (serial creat de Bryan Fuller)

Serialul ăsta e interesant pentru că aștepți ca cei doi masculi principali să se mănânce unul pe celălalt. Cu atât mai interesant cu cât unul este jucat de Mads Mikkelsen, la care te-ai uita mâncând pe oricine, iar celălalt seamănă cu Piticigratis. Bonus: un alt treilea mascul se uită, și e jucat de Laurence Fishburne.

Între timp, Hannibal (Mads) gătește de câteva stele Michelin mâncăruri pe care cei mai mulți dintre noi nu vom ajunge să le gustăm vreodată, și nu doar pentru că folosește (inclusiv) carne de om. Un exemplu perfect este cina de ortolans. Ortolanșii sunt niște păsări migratoare cât pumnul care au ghinionul de a-și petrece verile în sudul Franței. Delicatesă rară și costisitoare, ortolanul (presură în română, pentru cine știe din astea) este prins și ținut pe întuneric câteva zile, cât să se îndoape din propria anxietate, apoi înecat, la propriu, în Armagnac (2 în 1, coniacul îl și marinează). Gătitul pare ceva simplu și se face la flacără mare, după care ortolanul se consumă cât încă dogorește, întreg, dintr-o bucată, ținând cele 20 de grame de pasăre de picioare și introducând pasărea cu totul în gură. Ritualul, care se păstrează de pe vremea romanilor, mai presupune ca mesenii să-și acopere frunțile cu un șervet, pentru a se impregna de toate aromele indecente ale delicatesei, și pentru a-și ascunde, se mai spune, păcatul de lăcomie. Un food critic entuziast american a descris gustul ca fiind ceva nemaivăzut: o înghițitură de ortolan îți pune pe limbă un strat consistent de grăsime, cu o aromă unică de alune de pădure, carne fragedă, organe interne fierbinți și sânge, care îți umplu gura, combinându-se uneori cu picături de sânge propriu atunci când ai ghinionul să întâlnești câte un oscior mai netrebnic. În 2007 acest fel de mâncare a fost interzis până și-n Franța, din cauza cruzimii lui și a decimării populației de păsărele, iar marii chefs se luptă în continuare să obțină dezlegare la un weekend de ortolan pe an, pentru a păsta tradiția și a nu știrbi acest giuvaer gastronomiei franceze. După cum spun ei, cine poate deplânge soarta de a muri în valuri de Armagnac?- Karin Budrugeac

Terminus Paradis (r: Lucian Pintilie)

Cel mai mult mă unge pe suflet minimalismul într-ale de-ale gurii via Terminus Paradis. Păsărel, ospătăriţă la Nea Gili din Dudeşti, e aşa frumoasă pentru că se hrăneşte cu vodcă. Sifiliticul, porcar de meserie, căsăpeşte şi mănâncă gagicile pe care le agață la bodega din staţie, din care păstrează pizda şi creierul pentru final, ca delicatese, că-s cele mai bune (asta place şi feministelor!). Prima lor întâlnire în bucătărie, după un futut la beţie, din care el nu-şi mai aminteşte nici cum o cheamă, nici dacă i-a băgat-o, şi căreia ea se face că nu-i dă aşa de mare importanţă, e clasicul joc de-a „ce facem acum, plec sau rămân?”, lămurit nu din declaraţii, ci din planuri despre ce gătim. Ea vrea să-i facă papară şi-apoi pleacă, dar el n-are nici mălai, nici griş, nici zahăr, nici orez, nici nimic. Nu prea ai cu ce să faci treaba, o să se care. Uite nişte dulceaţă de nuci, după care el se omoară. S-a zaharisit, dar i-o repară ea, lasă. Poate mai stă. O, varză murată! Asta o omoară pe ea. Roade ca un iepure care bagă rapid cât de mult apucă înainte să o tulească într-un boschet, la adăpost. Doar că el tocmai a decis că diseară fac sarmale cu peşte, deci tre’ să o păstreze. Hai că rămâne, poate-i treabă serioasă. - Mirela Petre

Viridiana (r: Luis Buñuel)

Un grup de cerșetori dă buzna într-un conac. Caută, amușină, pândesc, pipăie. Cut to: finalul bacanalei. Cerșetorii sunt împânziți în jurul unei mese lungi, acoperită de o față de masă albă. E aproape liniște, s-a atins preaplinul, dar oamenii mănâncă în continuare, în ciuda amorțelii generale. Confuzie de sticle, tacâmuri, farfurii, bărbii și degete mânjite de grăsime, resturi de mâncare, guri știrbe care plescăie, sopcăie și rod oase, o mână tremură și răstoarnă paharul de vin roșu peste albul feței de masă, dar n-are nimic, e pentru noroc, sticla circulă în continuare din mână în mână. Petrecerea se reînfiripă, începe un cântec de chitară, bocete de copil, țipete de femei nervoase, o păruială. Sosește desertul, iarăși liniște, iarăși zgomotul tacâmurilor, iarăși capete aplecate în farfurii. Poca face un anunț general: Enedina le va face o fotografie de grup, să le rămână amintire. Enedina zâmbește, da, are cu ce să le facă fotografia, a primit camera de la părinții ei. Bun. Se șterg gurile, se rearanjează scaunele, Enedina dă directive, oamenii se regrupează de o parte a mesei. Orbul e în mijlocul lor, are spatele drept, mâinile întinse și palmele pe masă. Cocoșul cântă. Toată lumea e înlemnită. E Cina cea de taină, doar că Iisus e orb, unul dintre apostoli are lepră, iar un altul abia s-a trezit din beție. Enedina e în fața tururor. Își ridică fusta și râde gutural: uite camera, gata poza. - Ioana Moraru

The Silence of the Lambs (r: Jonathan Demme)

Hannibal Lecter, medic psihiatru și chirurg, este un criminal în serie cu un nas prea fin atât atunci când vine vorba de mâncărurile clasei de jos, cât și când în joc sunt obiceiurile acestora. Hannibal este un excentric, cosmopolit și consumator de artă și bucătărie internațională pentru clasa de sus. Așa cum se bucură pe îndelete de gustul caviarului și al vinurilor scumpe, el savurează fiecare bucățică din victimele sale. Din punct de vedere psihanalitic, putem vorbi despre nevoia de conținere a obiectelor nu atât dorite, cât disprețuite. Observăm poate și elemente tribale: Hannibal se hrănește cu cei pe care îi consideră dușmani ai săi și ai lumii în care își dorește să trăiască pentru a deveni mai puternic. Victimele sunt alese în general datorită caracterului lor, ele se văd vinovate prin ochii lui Lecter de ‘păcatele’ lumii moderne pe care acesta din urmă nu doar o detestă, ci aproape decide să o ignore atunci când se ascunde printre manuscrisele vechi de sute de ani ale bibliotecii din Florența. Doctorul nu se ascunde de autorități, cât se retrage într-o lume despre care simte că îl poate conține: Florența epocii renascentiste, cu arta sa desăvârșită și cu pedepsele și execuțiile publice la fel de spectaculoase. Hannibal este un ‘justițiar’ din trecut, care preferă să nici nu încerce bucatele pe care i le oferă Statele Unite sau lumea prezentului. Păcatul pe care îl consideră cel mai greu de digerat este lipsa politeții și crimele sale indică în această direcție.

Agenta FBI Clarice Starling are un rol privilegiat în cartea de rețete a lui Lecter. Ea e subiectul fantasmelor, iubirii și respectului doctorului, chiar dacă din punct de vedere al clasei sociale aceasta i-ar fi inferioară. Clarice este mai mult decât un egal pentru medic, ea este și obiectul dorit și de neatins prin puritate, asemenea femeilor din sonetele lui Dante. Hannibal nu își dorește să o rănească și nici nu o face, deși are multiple ocazii. Îi este parcă teamă și să o atingă, se mulțumește să o adulmece, să îi treacă mâna ușor prin păr, să îi admire de la distanță picioarele lungi și zvelte pentru ca apoi să le încalțe în cea mai fină piele de la Gucci. Pus în fața alegerii de a-și tăia propria mână sau cea a agentei FBI, el nu ezită să își sacrifice propriul corp. Sfârșitul filmului din seria de trei ni-l arată pe Hannibal pregătindu-se să își mănânce prânzul adus de el în avion: caviar, smochine și bucăți din creierul gătit al ultimei sale victime. El este conștient de excentricitatea sa și o îmbrățișează atunci când declară băiatului care îl abordează că gusturile sale sunt cel puțin ciudate și apoi, ca într-un ritual de inițiere, îl hrănește pe băiat cu bucatele gătite de el. Nu ar fi de mirare deci ca Hannibal să strâmbe din nas în fața unei mese tradiționale de Crăciun din orice zonă a lumii și a unei mese tradiționale în genere. Mai mult, acesta s-ar simți insultat și s-ar vedea nevoit să sacrifice bucătarul și să preia el sarcina pregătirii unei mese pe gustul său. - Raluca Roșu

Daisies (r: Věra Chytilová)

În Daisies, într-o cehă robotică, două prietene pe care le cheamă Marie I și Marie II se decid că vor să înceapă să fie rele, pentru că prea e rea lumea în care trăiesc. După ce întâlnirea ei cu un potențial sugar daddy e stricată de Marie II, care mănâncă foarte mult și continuă să își comande mâncare și să nu refuze nimic din ce i se oferă, Marie I începe și ea să mănânce cât de mult poate. De aici, pe un fundal ușor psihedelic și destul de naiv, cele două Marie încep să aibă diverse întâlniri cu diverși bărbați, terminând prin a face mișto de ei și a mânca pe banii lor. Ba chiar, în timpul întâlnirii lui Marie II cu un colecționar de fluturi, care își declară dragostea nemuritoare pentru ea, ea îi răspunde întrebându-l dacă are ceva mâncare prin casă. După ce Marie I și Marie II fac baie într-un amestec puțin grețos de lapte și ouă crude, bând din el în timp ce mănâncă, reușesc cumva să intre într-o fabrică abandonată și dau peste un festin neatins. Aici, lăcomia lor ajunge la vârf. Filmul nu e construit în așa fel încât să ți se pară deranjant să le vezi mâncând atât de mult, dar, în scena asta, e de-a dreptul scârbos cum se îndoapă cu orice prind, cum plescăie umed și cum își plimbă libidinos mâinile prin toate tăvile cu mâncare, înfigându-și degetele în ce li se pare că arată bine. Sfârșitul filmului, ca sfârșitul unei fabule, vine după momentul în care cele două Marie se bat cu mâncare și distrug toată camera. Nu mă miră că pretextul guvernului cehoslovac pentru care a interzis filmul la scurt timp după ce a ieșit a fost că arăta o risipă groaznică de mâncare. - Bogdan Grigoriu

Gummo (r: Harmony Korine)

Am văzut filmul ăsta pe un TV sport suspendat de tavan, într-o bucătărie de apartament cu trei camere, de bloc cu patru etaje, de orăşel din provincie. Cred că mâncam, dar m-am oprit. Filmul e cumva mult mai sinistru decât orice mai văzusem până atunci, poate şi pentru că lumea aia cumplită pare atât de firească. Mi-a rămas în minte cel mai bine secvenţa în care Solomon, băiatul de pe poster, face baie. Casa lui din Xenia, Ohio, loc unde întorc tornadele, arată de parc-ar fi din Hoarders, iar baia e de un jeg rar. Aş vrea să zic că, prin comparaţie, baia mea de la Bucureşti era spital însă avem aici două probleme: 1) era nepermis de jegoasă şi 2) e jeg şi la spital. În fine, băiatul face baie în jegul ăla şi mănâncă nişte spaghete cu ketchup pe care i le-a adus mă-sa pe o tavă (Spaghetti!) şi tot bea dintr-un fel de shake sau lapte şi înainte să termine îi mai aduce mă-sa o ciocolată şi mănâncă şi din aia, după ce o scapă în apă, deşi încă are sos în jurul gurii şi mă-sa îl spală pe cap între timp deci e şi şampon peste tot. A, şi în tot timpul ăsta e linişte, bineînţeles, ca să simţi mai bine. Ceea ce poate fi înşelător, pentru că restul filmulului e presărat de piese belea, din zona gravă rău de zici că te uiţi la Traces of Death. Vorbim de Brujeria, Mortician, Bathory, Absu şi alte greucenisme asemenea, plus o delicatesă de la Burzum, de pe Filosofem pe nume Rundtgåing Av Den Transcendentale Egenhetens Støtte. Poftă bună, gen. - Sebastian Ispas