Haneke cu happy-end

Noul film al lui Michael Haneke are un final fericit doar în măsura în care un film de Haneke poate avea un final fericit. Și doar prin prisma personajelor care, în cele din urmă, își ating țelurile bine prestabilite, deloc fericite, ba chiar uneori morbide. Cineastul renunță la căldura din precedentul Amour pentru a se întoarce la ce știe să facă cel mai bine, anume să dezbrace de aparențe prototipul familiei perfecte din elita societății, pentru a scoate la iveală miezul de minciuni și decăderea. Deși nu dă semne să fie melancolic cu privire la filmul anterior, e necesară amintirea lui în contextul înțelegerii celui de față: personajul lui Jean-Louis Trintignant (Georges, în ambele filme) pretinde în Happy End să fi curmat durerea soției omorând-o, ceea ce își dorește și pentru el. Acesta are o fiică, aceeași Isabelle Hupert, care în filmul de față poartă numele mamei ei din Amour (Anne), dar a cărei familie nu ajungem să o cunoaștem deloc inițial, fiind foarte ocupată la locul de muncă (situație identificabilă și acum, când intrăm în mijlocul familiei).

Dacă poate fi perceput ca o continuare, intenționată sau nu, a filmului anterior, Happy End poate reprezenta și un statement în ceea ce privește filmografia lui Haneke: mizerabilismul de care dă dovadă nu e o alegere voită, ci o concluzie inevitabilă la încercările vieții. Continuând să-l citim în aceeași cheie, putem deduce că intriga lui e născută din alegerea lui Georges din finalul primului film, la fel cum pragul în care părăsim personajele la final este un rezultat al tuturor încercărilor la care acestea au fost puse pe parcurs. Un lucru e cert: Haneke reciclează elemente din anterioarele Benny’s Video și Caché, cel mai persistent fiind cel al tehnologiei care ne face părtași direcți la acțiunea filmului, dar care e și vinovată pentru dezumanizarea personajelor. Doar că nihilismul prezent în cele două filme e aici luat în derâdere - nu complet, astfel încât personajele să aibă o evoluție, ci suficient cât să fie conștiente de starea de alienare ajunse în stadiul final al involuției.

Combinația de vechi și nou (e prima oară când Haneke nu se mai ia atât de în serios) în ceea ce privește tehnicile cinematografice e îndeajuns de bine echilibrată încât să nu pară o pastișă, ci o aducere în prezent / punere în context a unei povești care, la fel de bine, putea fi spusă și acum un deceniu. Criticile la adresa video bloggerilor și a folosirii situației emigranților în interese proprii sunt tăioase și directe, prezentate fără ocolișuri, și, alături de tonul ironic, reprezintă întocmai elementele de nou din opera sa (grilele politice și sociale propuse erau diferite în filmele anterioare). Caracterul de pastișă e însă prezent, doar că mai ascuns, prin personajul muzicienei nimfomane care trimite la The Piano Teacher, dar și prin dorința de finalitate care aduce aminte de The Seventh Continent.

Mediul familial e toxic, și suntem avertizați cu privire la ceea ce urmează încă din primele imagini: în paralel cu genericul de început sunt montate câteva clipuri video de pe snapchatul unei fetițe de 13 ani, Eva (numele mătușii ei din Amour), care, printre altele, își otrăvește hamsterul și își privește mama leșinând, comandându-le acțiuni scrise care adesea induc un râs nervos forțat. Formatul strâns al cadrului și claritatea, lipsa cenzurii celor întâmplate setează disconfortul pe care Haneke îl menține din prima secvență în cadru larg, o filmare fără sunet de pe un șantier în care o alunecare de teren omoară un muncitor, până în ultima, cu încercarea de final fericit (sau cel puțin amuzant). E același disconfort care îi caracterizează toate filmele, dar mai asumat, mai conștient de propria prezență, ceea ce-l poate face chiar și mai greu de îndurat pe alocuri.

***

Happy End a fost proiectat în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest 2017.