Holy Motors, exerciţiu de interpretare

Poate fi privit ca o poezie abstractă, în vers alb, cu trimiteri către Trier, Cocteau, Demy, Godard, Georges Franju. Sau ca o mărturie personală a regizorului Leos Carax. Saaau… ca o poveste plasată într-un univers fantastic nu pe principiul de odă a cinemaului, ci de reproș. Convenție: se fac din ce în ce mai multe filme, prea multe. Drept pentru care, de ce nu ne-am putea imagina că, în viitor, se vor face doar filme? Industria se va dezvolta așa de mult că oricine va putea să-și facă propriul film, în timp real, angajând diverși actori pentru a duce acțiunea pe cursul dorit. Tehnicile de machiaj se vor perfecționa într-atât, încât nici nu va mai conta cine interpretează personajul. Toate poveștile vor fi fost spuse de nenumărate ori, într-o formă sau alta, drept pentru care se va miza doar pe șoc, lacrimi și sânge. Și fiecare actor nu va avea nevoie decât de un asistent care să îi facă ordine în programări și să se asigure că ajunge la timp la filmare. Machiajele, costumele și propsurile vor fi stocate într-o limuzină (al cărei interior va părea, ce-i drept, mai mare decât exteriorul mașinii). Asistentul va fi chiar șoferul mașinii. Cu alte cuvinte, culise, transport și producție all in one. Spiritul practic va ajunge să sugrume arta iar actorii vor sări dintr-un personaj în altul, pierzându-și în timp propria identitate.

Suntem în viitor sau în imaginația regizorului care se trezește noaptea, descuie o ușiță ascunsă în peretele camerei și intră direct într-o sală de cinema unde rulează primul film? Contează? Acțiunea urmărește nu regizorul, nu filmul, ci actorul. Oscar este mai întâi un afacerist cărunt, care pleacă dis de dimineață dintr-o vilă luxoasă. Soția și copiii își iau la revedere. O fetiță pozează într-o fereastră rotundă pentru câteva secunde, cât să contureze parcă o pictură de Charles le Brun. Bodyguarzii și mașinile sunt lăsate în spate iar Oscar se urcă într-o limuzină. Șoferița îi întinde dosarul pentru următoarea filmare. Câteva momente mai târziu, Oscar este costumat în cerșetoare. Coboară din limuzină și pășește pe trotuar. E adus de spate, se sprijină într-un baston și agită paharul cu monezi.

Mai departe, pe repede înainte, filmul continuă în același ritm. Nu avem camere de filmare sau regizori care să strige acțiune și cut. E doar viața din Paris, împărțită pe momente și locații, și actorul Oscar, sărind dintr-o poveste în alta, contra timp, până la epuizare. Este un tată care își ia fetița de la o petrecere, un acordeonist, domnul Merde (din scurt metrajul cu același nume, semnat tot Carax), molfăind crizanteme în fugă printr-un Pere Lachaise în care inscripțiile de pe morminte sunt trimiteri către siteuri de internet. Compune o Pieta cu Eva Mendes pe post de Maria. Se înjughie cu un mafiot. Se luptă și mimează sexul cu o contorsionistă pentru un anime. E pe patul de moarte, plâns de o tânără decupată din Portretul unei doamne. Și ziua nu s-a terminat încă. Oscar e obosit, blazat și simte nevoia să râdă măcar o dată înainte de 12 noaptea.

Și frustrarea se sparge în cuvinte atunci când o coincidență rupe programul. Că limuzina e realitatea, aia în care oricât de bine te-ai organiza, tot trebuie să lași loc de neprevăzut. Întâlnirea cu EA se consumă prin cântec și întrebări neterminate. Cum ar fi fost dacă…? Și dacă nu am fi…? Și un „cine eram?” ascuțit, strigat de la balconul unui celebru magazin din Paris, acum în ruine. Continuarea și răspunsurile nu au niciun rost. Pentru că povestea e aceeași, trăită, gândită și simțită de atâtea ori, în atâtea forme. E scenariu, clișeu. Nimic nu mai e nou.

Și Oscar vrea să știe de ce nu mai sunt filmări în pădure. Îi este dor de pădure. Ce înseamnă pădurea? Joacă? Regenerare? Stațiu mistic, neafectat de schimbare? Sau trimitere la Pola X? Locul în care personajul lui Guillaume Depardieu o întâlnește pe Katerina Golubeva, marea iubire a regizorului, cea care s-a sinucis anul trecut, cea căreia îi este dedicat filmul Holy Motors? Ne agățăm mai departe de trivia. Leos Carax este un acronim. Numele lui este Alexandre Oscar Dupont. Atunci actorul devine un alter ego al regizorului și filmul un cântec de lebădă în spirale, după 13 ani de tăcere. Doi șerpi care își înghit unul altuia coada de jur împrejurul poveștilor fără sfârșit pe care le consumăm hulpav, în viață și în filme, până când orice final este un nou început și orice nou început este previzibil. Final convenție.