În trei despre „Inimi cicatrizate”

Încotro pare că se duce Jude, dacă ne luăm după ce a făcut în ultimele trei lungmetraje?

Raluca Durbacă: Poate că ar trebui să pornim discuția de la direcția pe care o ia cinemaul lui Jude. Personal, nu cred că are o țintă anume. Mi se pare că explorează, că învață pe măsură ce face, că încearcă să înțeleagă, că discursul lui se modifică pe măsură ce adună cât mai mult. E poate regizorul care-mi stârnește cel mai mult interes în momentul de față din punctul ăsta de vedere.

Andrei Șendrea: Nu știu dacă Jude se duce în vreo direcție anume, nu pare să aibă o apăsare de genul ăsta. Adică să construiască cărămidă cu cărămidă un mod ultim de face cinema. Poate doar are niște subiecte care îl interesează și explorează cum să le pună mai bine în film, dar nu cred că se îndreaptă spre o formă totalitară, unică.

Raluca: Nici mie, dar mi se pare că e vorba de mai mult decât de niște simple subiecte. Din ce-am văzut de la el, aș pune Film pentru prieteni în legătură directă cu Toată lumea, de exemplu. Mi se pare că acolo explorează ridicolul naturii egoiste și autosuficiente a omului, să zicem. Apoi vine cu Aferim!, cu Inimi cicatrizate, cu următorul, despre masacrul de la Odessa, unde e clar că e obsedat de mecanismele interne și manifestările externe ale urii față de celălalt, care e diferit de noi. Deci, în primul rând, cred că mai degrabă are drive-ul de a spune poveștile respective, de a discuta temele respective, iar felul în care alege să spună poveștile e o întrebare care se naște după. Adică, una care ține de explorarea formei cinematografice, de ceea ce e filmul, de felul în care poți accesa istoria etc. Dar ca proiect, cred că e mai interesat de mecanismele prin care se manifestă urâțenia umană decât de explorarea unor noi forme cinematografice.

Oana Ghera: Se prea poate ca Jude însuși să nu aibă o direcție bine conturată, una manifest. Dar e clar că direcția în care se duce, dacă judecăm după ultimele două filme și după declarațiile lui despre documentarul despre fotografiile din colecția Costică Acsinte cu care e în lucru, e una mult mai asumat politică. Asta nu rămâne doar la nivel de subiecte abordate (rasismul și manifestările lui în istoria noastră – sclavia țiganilor, pogromul evreiesc), ci merge mai departe în estetica filmelor lui, în felul în care îl obligă din ce în ce mai mult pe spectator să se oprească și să analizeze contextul, să meargă dincolo de implicare emoțională, dincolo de pură încântare estetică (chiar dacă în Inimi, de pildă, compoziția cadrului e foarte frumoasă, și e asumat construită așa).

Raluca: Da, e și ăsta un aspect al proiectului, dar cred că e ceva mai profund sau cel puțin asta sper eu. Altfel, eu cred că astea sunt doar tehnici, sunt idei pe care le descoperă pe măsură ce studiază și mai mult. Cred că drive-ul inițial e o analiză a ființei umane și a urâțeniei ei.

Oana: Dar nu sunt de acord că e despre urâțenia ființei umane. E poate despre porniri violente, care în forma lor extremă duc la ceva care ar putea fi numit “urâțenia ființei umane”, aș putea să fiu de acord cu o ipoteză de felul ăsta. Uite, rămânând la Inimi cicatrizate, nu cred că filmul îți arată un vinovat, nu-ți arată oameni urâți și răi, îți arată un discurs (dacă rămânem doar la ecourile antisemite din epocă) care atinge oameni care nu transpar a fi nici răi, nici buni, până la urmă.

Raluca: Nu cred că e doar despre porniri violente. Mă gândesc în primul rând la Film pentru prieteni și la Toată lumea din familia noastră, unde cred că încearcă să tragă perdeaua de peste mitul ăsta al „suferinței", al „ființei neînțelese", care se naște din egoismul fiecăruia dintre noi, mit pe care-l consideră ridicol. Tocmai asta mi se pare că încearcă să arate: că întâi vine discursul, apoi urmează faptele în acord cu discursul. Asta e și în Aferim!. Nu am zis că împarte oamenii în răi și buni. Cred că încearcă să îți arate cum se poate manifesta urâțenia în oameni puși în situații extreme.

Andrei: Și asta se aplică la ultimele două filme? Eu doar pe astea le-am văzut, plus Cea mai fericită fată din lume.

Raluca: De exemplu, în Inimi cicatrizate, personajul principal reacționează într-un fel la boala lui, alege să se comporte într-un fel cu cei din jurul său. Dar nu toți pacienții sunt la fel. Unii pun pariuri închipuite pe zile din viața altora, alții trăiesc paralizați de frica morții, alții au izbucniri violente din când în când și tot așa.

Oana: Dar ăsta e un discurs mult mai mare decât despre așa zisa urâțenie a omului, e despre un potențial de violență al ființei umane, ușor de activat în contexte de nesiguranță, de criză. Și asta nu doar în Inimi cicatrizate, ci și în Toată lumea din familia noastră. Iar în Aferim!, violența asta nici nu mai are un trigger într-un element de intrigă narativă, e acolo, e rasismul internalizat prin care țiganii sunt percepuți ca neoameni și tratați ca atare.

Raluca: Tu îi zici potențial spre violență, eu îi zic urâțenie. Frica declanșează violență. Frica de celălalt declașează violență față de celălalt. În „Aferim!” rarismul nu e internalizat, cât e cultural, transmis din generație în generație. Și nu numai rasismul, ci și misoginismul. E transmis prin discurs. Cum zice la sfânta carte, păcatul cu gândul împinge la păcatul cu fapta, devenind astfel poartă spre violență. Asta mi se pare că se vede în Aferim! și Inimi cicatrizate.

Andrei: Putem exemplifica un pic cu păcatul în Inimi?

Raluca: Păi e popularitarea crescândă a discursului Gărzii de fier, pe care o vezi în discuțiile din salon. Pervers e că Jude îți arată că fiecare are câte o opinie pe care o spune acolo fără nicio teamă. Emanuel e foarte vocal împotriva antisemiților, fără niciun fel de frică de represiune. Și tocmai e pervers – că noi privim scena cu conștiința a tot ceea ce a urmat. Adică, înțelegem că deși Emanuel vede în discuțiile alea niște dezbateri, ele s-au transformat în crime în anii ce au urmat. Atunci tu, ca spectator, stai și te întrebi: dar căcaturile care se „dezbat” azi, oare nu pot duce tot la crime în viitor? Oare nu ar trebui să fim mai atenți? Să fim mai precauți? Ăsta mi se pare că e mecanismul cu care lucrează.

Oana: Și-n caz că tu spectatorul te faci că nu vezi legătura cu pogromul creată până acolo, în final, înainte să moară Emanuel, apar primele semne ale mobilizării pe front, cu imnul gărzii legionare ca răsunând în fundal. Ceea mi se pare esențial pentru demersul ăsta despre care vorbește Raluca.

Raluca: Îți trasează niște paralele evidente cu prezentul; se folosește de ceea ce știi tu despre istorie și te provoacă să-ți pui întebări. În „Aferim!” mi se pare că a făcut-o mult, mult mai didactic.

Andrei: Mi se pare foarte diferit de Aferim! sub acest aspect. Și nu cred că bagă în ochi, dar depinde unde plasezi spectatorul mediu, na.

Oana: O diferență importantă între ele două e că la Aferim! rasismul era chiar în premiză: potera care caută un rob țigan - iar premiza și-o nuanțează recurgând la citarea unor texte din epocă care ilustrează mecanisemele rasismului cultural, despre care vorbeam mai devreme, texte care ne uimesc prin actualitatea lor, la scară istorică. Pe când în “Inimi cicatrizate”, Jude ia un corpus de texte care nu are premiza asta, peste care suprapune ecouri ale discursului antisemit din epocă, ecouri complet absente la Blecher.

Andrei: Cioran o fi important în discuția despre obsesia lui Jude cu contextul ăsta politic, dar mai puțin pentru film în general. Bine, aici e o chestiune de percepție, subiectivă. Există spectatori care pentru mult mai puțin, ar putea zice că filmul e clar „despre” antisemitism, politica interbelică etc.. Pe de altă parte, și Jude are antecedente, și referințele de acum sunt augmentate de faptul că tot el a făcut și Aferim!.

Oana: Dar tocmai aceste adăugiri spun ceva despre o eventuală intenție a autorului. Sigur, se poate zice că e vorba până la un punct de o deturnare a semnificației inițiale a textului lui Blecher, dar dacă asta e o chestiune discutabilă, cred că importanța contextului politic în construcția filmului nu poate fi pusă la îndoială. Nu e doar o referință despre Cioran aruncată într-o discuție la beție, e vorba de o sumă de momente și referințe care conturează un discurs cât se poate de articulat, chiar dacă nu didactic, despre evreitatea lui Blecher și despre epocă.

Andrei: O altă observație importantă e că în intertitluri (care sunt extrase direct din Blecher) nu există rasism sau orice alte considerente la nivel politic.

Raluca: Da, peste care el vine și adaugă un context politic al vremii, pentru că receptarea trecutului i se pare insuficientă fără acest context. Pentru că el nu e Blecher, ca să-i respecte alegerile, el e Jude, care face un film despre Blecher și el consideră că peste Blecher trebuie să pună și contextul istoric. Jude nu face filmul ca să-ți povestească ție despre Blecher, pentru că dacă vrei asta, te duci și citești cărțile și îl receptezi cu mai multă fidelitate și precizie pe Blecher. Jude face un film despre Blecher care a trăit și scris în contextul ăla istoric. Pentru el asta e important.

Oana: Până la urmă, așa cum e construit filmul, e foarte greu să înclini într-o direcție sau alta. Bogăția filmului, în citirea mea, vine din felul în care Jude reușește să suprapună planul politic cu planul intim, trăirile lui Emanuel, boala, relațiile care se creează între personaje și cu însăși literatura lui Blecher, căreia îi lasă la răstimpuri prim-planul, în intertitluri.

Andrei: Asta ar însemna un soi de premeditare în alegerea lui Blecher: hmm, uite, o sa fac un film despre Blecher, dar nu are destul background politic. Cred că pur și simplu a vrut sa unească creativ două lucruri.

Oana: Jude a și declarat că a făcut filmul ăsta la sugestia lui Dan Nicolaescu, dar că ce l-a atras, în primul rând, când și-a pus serios problema era contextul evreității lui Blecher și deschiderea pe care i-ar oferi-o o astfel de adaptare în a trata un subiect care îl interesează pe el, asta apropo de cât știm despre intențiile autorului, așa cum le formulează el.

Raluca: Asta una, de acord, dar și pentru că el face un produs cultural distinct de Blecher. Blecher is not enough în demersul lui Jude, iar faptul că Blecher n-a scris nimic despre evreitatea lui în cărțile sale îți spune ceva despre scriitorul Blecher (și omul).

Oana: În plus, tot contextul politic poate fi justificat și prin schimbarea locului de desfășurare a acțiunii. Romanul Inimi cicatrizate e plasat la Berc-sur-Mer și e populat de niște personaje de nationalități diverse, un fel de internațională a tuberculoșilor, pe când filmul Inimi Cicatricate e plasat pe litoralul românesc. În logica narativă, asta atrage după sine niște modificări în biografia și în cotidianul personajelor. Doar că Jude o duce niște mulți pași mai departe.

CONTEXT CINEMA ROMÂNESC

Raluca: Îmi place că seamănă cu nimic din cinemaul românesc. Seamănă, cred eu, în intenție cu modernismul politic din anii `70, mi-a adus aminte de multe ori de Angelopoulos, de Straub și Huillet, de brechtianism, Godard, nebunie.

Oana: Sunt de acord cu Straub și Huillet, și pe mine m-a dus cu gândul la asta și un pic la Fassbinder (în momentele cu Solange și Emanuel, mai ales în felul în care o construieste pe ea, ca pe o emancipată cu ceva de diva de film mut) – care Fassbinder și el mare fan Straub și Huillet, se leagă frumos.

Andrei: Aici n-am nimic de adăugat, chiar nu seamană cu nimic de la noi. Seamană cu Aferim! ca manieră de lucrat cu texte literare și de falsă reconstrucție a istoriei.

Oana: Și mai are ceva în comun cu Albert Serra în La mort de Louis XIV, cred dar asta tot pe filiera Straub-ilor. Serra rămâne aici tot în zona lui de interes, studiu de personaj istoric (foarte mișto!), dar e interesant aici că trateaza tot despre un muribund cu care te ține închis într-o camera pe tot parcursul filmului, pe masură ce boala se agravează, și miza, de fapt, e în corporalitate, în felul în care se degradeaza corpul bolnav al Regelui Soare, jucat magistral de Léaud. Nu vreau să insist, făceam paralela asta pentru că mi se pare că are de-a face cu maniera lui Jude de a trata boala, cu tot cu ceva elemente farsice.

Raluca: Aici vreau să mai zic o chestie: că mă încântă extrem de mult direcția în care se duce Jude estetic, iar în „Inimi cicatrizate” mi se pare că a făcut aproape vrăjitorie, fiindcă m-a lovit atât de tare și nu-mi dau seama cum a făcut asta. N-am înțeles încă mecanismul în întregime.

IMAGINE

Oana :E o mare încarcatură emoțională în unele cadre și mi se pare că ce se taie în scenariu din interioritatea pe care o are romanul, toate pasajele din roman care descriu stările și gândurile lui Emanuel, e redat în film prin compoziția imaginii. Sigur, în termeni de încărcătură emoțională, nu de imaginar aproape suprarealist de care abundă scrierile lui Blecher.

Raluca: Mie îmi place artificialitatea: formatul pe care l-a ales, scenografia, cromatica, atenția la compoziție, chiar și citatul ăla din tabloul lui Rembrandt. Îmi place că ți se strepezesc dinții la cât de artificiale sunt toate, și în același timp există câte o rază de candoare în unele cadre (cum ar fi, când Emanuel și taică-su stau de vorbă pe malul mării).

Andrei: Candoare e un cuvant potrivit și cred că e prezentă în multe cadre. De-asta ziceam că filmul e despre mai multe lucruri deodată. Cum împaci contextul antisemit cu Lecția de anatomie, de pildă?

Raluca: De ce să le împaci? Mi se pare că lucrează și prin contraste mult. Ăsta e adevăratul Brecht.

Oana - Eu apreciez foarte mult faptul că fiecare cadru e filmat dintr-un unghi fix. Mi se pare foarte elegant felul în care se folosește de asta pentru a transmite sentimentul de imobilitate, oprindu-ți tot impusul de identificare cu personajul (mai ales că nu prea le vezi fețele, nu te poți apropia de ei cu adevărat). Identificare care ar fi rupt spectatorii în doua si-i făcea filmul super succes de public. Pe scurt, îmi place că jude nu e ipocrit și manipulativ, dar nu e nici elitist. Pentru că lasă destulă emoție ți frumusețe în film încât să atingă spectatorul.

Raluca: Da, și mie îmi place alegerea asta, atât pentru că mimează imobilitatea lui Emanuel, cât și pentru că împiedică identificarea spectatorului cu personajul. Btw, are vreun unghi subiectiv? Eu n-am remarcat.

Oana: Nu cred, are doar jocurile alea superbe de oglinzi. Lasă subiectivitatea literaturii lui Blecher și înțelge limitele artei lui sau, mă rog, limitele demersului lui și nu face o tocaniță cu de toate.

Raluca: Mie îmi plac și toate obiectele alea reci, metalice, sticlă, gips, ace ascuțile, paturi metalice cu vopsea albă, pături ce par că înțeapă. Nimic nu e delicat. Doar Solange, care pare catifelată până își arată piciorul metalic. Îmi place că totul conține ceva rece și respingător.

Oana: Dar revenind la ceva adus în discuție mai devreme, eu nu vad problema cu Lecția de anatomie și cu contextul de antisemitism din epocă ilustrat de film.

Raluca: Eu cred că a folosit referința la Rembrandt pentru că putea să citeze ceva, nu pentru că citatul avea și vreo legătură cu evreitatea, sincer.

Andrei: E pus acolo pentru că e frumos și pentru intertextualitate, ce zice și Raluca. Am zis ca nu există nicio legatură pentru a sublinia că pentru mine tema cu antisemtismul nu este principală, filmul are mai multe direcții care pot funcționa și independent.

Raluca: Dar asta cu jonglatul cu opere e mai mult pentru cunoscători și chiar nu cred că Jude face filmele pentru o cabală de intelectuali cu pasiuni pentru pictură.

Andrei: Păi nu e vorba că o face pentru a fi descoperit. E o miză mai mare, aș zice că are și o anumită filozofie în spate (ca paranteză, mie referințele la legionari etc., mi se par la fel de incifrate, ce-i drept pentru un public mai măricel).

Oana: Eu vad toate citatele astea ca pe un fel de mecanism de dezamorsare comică. Unele sunt pentru ochii cunoscătorului, unele - cum e Lecția de anatomie - funcționează și dacă nu recunoști referința, prin artificialitate, iar altele, ca instrumentarul medical al vremii care include aparate și obiecte ce par a fi mai degrabă instrumente de tortură, sunt clar elemente de farsă macabră.

Raluca: Stai, care ar fi miza mai mare la care te referi? De acord cu Oana.

Andrei: Miza mai mare ar fi că o face programatic, asamblează cu artefacte de genul asta. Nu sunt doar picturi. Foloseste încadratura aia de film vechi, personajele se duc în teatral, Emanuel recită din reclame, e un fel de colaj. Plus toate inserturile din Blecher și faptul că filmul începe și se termină într-o zonă de documentar.

Oana: Desigur că o face programatic, pentru că Jude e obsedat de propria-i presupusă micime artistică, cel puțin la nivel declarativ, și se refugiază într-o zonă care e aproape eseistică si-și aduce în sprijinul discursului lui argumente din zone culturale diverse. Sau, poate mai bine spus, se folosește de ele ca să-și deschidă discursul, ceea ce, dacă lăsam la o parte considerațiile despre cât de multumit sau nu e Jude de sine, ține până la urmă de o filosofie postmodernistă.

Raluca: Da, și miza care ar fi, dacă folosește toate mecanismele astea?

Andrei: Nu spun neapărat că vrea să transmită ceva cu asta. Dar nu e doar „hei, aici ar fi mișto să facem o referință la Lecția de anatomie”. Postmodernism sums it up, e un mod de lucru (de a regiza într-un sens foarte larg) care devine parte din conținut: e importantă și referința, dar și demersul în sine.

Raluca: Ba da, eu chiar cred că e „hai că ar arăta bine lecția de anatomie” tocmai pentru că demersul lui e unul marcat de artificialitate și cu cât reușește să te deconecteze mai tare de la emoția poveștii, cu atât mai bine.

Andrei: Nu vad contradicția. Nu poate fi artificial și dacă e programatic? Asta cu deconectarea functțoneaza în teorie, eu unul m-am conectat foarte bine. 

Raluca: Ai zis că miza e mai mare, ai descris niște mecanisme și crearea artificialității, apoi ai spus că nu crezi că a pus-o doar așa. În momentul în care gândul îți fuge la un tablou și nu rămâne acolo, te-ai deconectat și tot n-ai zis care-i miza aia mare, programatică.

Andrei: Nu înțeleg. Păi și nu tocmai faptul că „n-a pus-o doar așa” însemna că e mai mult decat o cioacă? E un mod de a face cinema, sau artă în general. Asta e miza.

Raluca: Eu susțin că a pus Rembrandt-ul pentru că i s-a părut amuzant și pentru că se putea folosi de asta ca să te deconecteze.

Oana - Eu cred ca aici se cere o distincție. Citatul poate sa fie doar de dragul artificialității și poate că a fost o chestie de impuls de moment, o chestie hotărâtă la filmări din amuzament și teribilism, dar faptul că nu e din scenariu nu înseamnă că la final nu se poate aduna într-o direcție coerentă, asumată, că nici impulsul nu e gratuit până la capăt, de-aia e un film bun. E o soluție de moment a lui la o preocupare constantă de problemele estetice, filosofice - nu știu cum să îi zic - pe care le atrage după sine subiectul pe care îl tratează.

ACTORIE

Oana: Ziceam mai devreme de Jean Pierre Leaud la Albert Serra și de dimensiunea asta preganată a corporalității sale și voiam să fac paralela cu Inimi cicatrizate, pentru că și aici e destul de impresionat jocul lui Lucian Rus în condițiile în care cea mai mare parte din timp e imobilizat la pat.

Raluca: Mie îmi place pentru că are o doză de inocență și pare atât de neputincios, tocmai pentru că joacă „fals”.

Andrei: Mie îmi place pentru că e o muchie foarte fină acolo, pe care să joci patetismul ăla fals. Și nu cred că e foarte multă lume (actori) capabilă de asta.

Oana: Chestia e că aici falsitatea joacă mai mult în avantajul personajului. Nu mai e artificialitatea din restul filmului, ci îți dă dimensiunea unui lupte interioare, a unui om al cărui singur refugiu e umorul, vorbăria continuă, vitalitatea aia care nu e caracteristică bolii.

Raluca: Are momente de penibil și de inocență și asta îl face, culmea, să fie viu.

Andrei: Aș vrea să definim un pic falsitatea aia. Nu cred ca sunt jucate fals. Personajul lui joacă un rol în universul filmului (câteodată), dar actorul nu joacă fals.

Oana: De acord. Se poate vorbi de o formă de falsitate în joc, raport la o convenție de joc realistă, naturalistă chiar.

Andrei: Mai e ceva, un fel memorie reconstruită a modului cum vorbeau oamenii în trecut (chit că trecutul ăla s-ar putea să fie doar în literatura) genul ăla de curtoazie și disciplină. Cred că momentele pot funcționa și în sine, chiar dacă nu se leagă toate la final. Adică jocul actoricesc într-un anumit registru, chiar dacă merge în contra actoriei generale, poate fi valorizat ca atare. Concluzia mea e că fără Lucian Rus filmul ar fi arătat foarte diferit, adică ar fi fost un minus semnificativ. Sunt foarte curios cum au ajus la acel Emanuel, dacă a fost de la început în intenția de regia, dacă a venit Rus cu soluția.

Oana: E important că tot ce spun personajele pare ușor declamat pentru efectul pentru efectul de artificialitate pe care încearcă să îl creeze Jude și e una dintre chestiile cele mai importante pe care le observ eu în legătură cu actoria (iar asta nu are neapărat legătură cu ce spun, cum spun din punct de vedere lingvistic). Și a doua chestie importantă la nivel de actorie e că nu prea îi vezi pe bolnavi, că sunt una cu gutierele alea și ca cineva ca Hărnuț trebuie să se descurce cu oglinzile și cu mâinile și cu vocea ca să își construiască personajul.

CONCLUZII

Raluca: Nici nu știu ce concluzie să trag. Strict legat de cum joacă, de emfaza cu care rostesc replicile - cred că imită alte produse culturale, cred că imită felul în care noi am văzut că joacă actorii în filmele cu dive, de exemplu, sau pe Chaplin în The Great Dictator, cred că emfaza e strict legată de produsele alea. Jocul actoricesc cred că încearcă să fie brechtian. Nu mă pricep așa mult la joc actoricesc ca să pot face diferențe de nuanță, habar nu am. Cred că e un joc pe muchie, cum zicea Andrei, că e dificil să pari artificial și totuși să rămâi în personajul pe care ți l-ai construit, personajul ăla să pară complex, și totuși să te împiedice să empatizezi cu el, dar nici să nu reușească până la capăt.

Andrei: Doar o adăugire: înteleg toată discuția teoretică despre cum joacă nenatural (să zicem), și sunt de acord că are funcțiile astea, dar pe mine jocul m-a superatașat de personaj; la nivelul ăsta ziceam că e foarte important în economia filmului. Pe lângă asemănările fizice, pentru mine personajul locuit de Rus a devenit scriitorul ăla ros de tuberculoză. Genul ăla de reality shift în care și Mihai Viteazul îți apare în minte cu fața lui Amza Pellea.

Raluca: Filmul e splendid, mă încântă direcția lui Jude, aștept filmul următor unde sper să văd ceva și mai rafinat. No pressure.

***
Inimi cicatrizate
Regie: Radu Jude
Scenariu: Max Blecher, Radu Jude
Montaj: Cătălin Cristuțiu
Imagine: Marius Panduru 
Costume: Dana Paparuz
Design de producție: Christian Niculescu
Distribuție: Lucian Teodor Rus, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Ivana Mladenovic. 

Dacă nu l-ai prins încă, poți vedea filmul în ianuarie, la Cinemateca Eforie sau la Union. Programul aici.