În trei despre „Sieranevada”

Discuție în 3 - Andrei Șendrea, Cristi Luca și Bogdan Theodor Olteanu - despre Sieranevada, ultimul film al lui Cristi Puiu. 

CONTEXT

Cristi - Nu cred că miza lui Puiu e mereu formală. Mi se pare că preocupările lui sunt mai degrabă într-o zonă de înțelegere a relațiilor umane și apoi își construieste regia, sau altfel spus, modul de exprimare. Iar Aurora e kamikaze pentru că e ideea asta din spate, că nu poți întelege cu adevărat un om, mai ales un om singur și dereglat. Apoi își construiește modul de-al privi, care e „rece". În Sieranevada, dimpotrivă, e mereu înăuntru. În contextul operei lui (sună aiurea), mi se pare mai aproape de Moartea Domnului Lăzărescu.

Andrei - Subscriu la asta cu Lăzărescu, asta și pentru că e, în limitele lui Puiu, un film de public. Și au început să-l marketeze în direcția asta după TIFF, au făcut trailerul ăla care îți dă de la început dispoziția.

Cristi - Asta cu publicul e și pentru că ai situații recognoscibile, fiecare din noi ne putem raporta la situațiile alea într-o formă sau alta.

Andrei - Acum îmi amintesc că sunt și niște cioace pe-acolo, se insistă prea mult pe niște particularități (ca de exemplu, că vărul nu prea are parte de sex, niste chestii de sitcom aproape).

Bogdan - Bine, a la sitcom, dacă îmi permiteți, e tot subplotul cu Toni.

Andrei - Sunt de acord cu tine, dar acolo cred că e un rateu mai mult, pe când restul glumițelor și cioacelor sunt puse fix pentru asta, să râdă lumea.

Bogdan - Dar aici sunt două întrebări: dacă e un film de public sau unul în care acceptă că există și public și 2: dacă acest caracter nu e dat de subiect. Nu prea poți să faci o dramă despre Tartuffe.

Andrei - Păi am zis că e de public în grila lui. Așa, doar faptul că are 3 ore îl descalifică din start.

Cristi - Dar nu știu dacă ajungem undeva cu încercarea asta de a-l clasifica sau nu drept fim de public. Să spunem că e mai accesibil, și ca subiect și ca limbaj.

Andrei - Mă rog, ca să scot piatra din apă, că eu am aruncat-o: eu ziceam de faptul că au orientat marketingul filmului în funcția de prima reacție. La Cluj, când s-a hăhăit până-n tavan, a fost o isterie colectivă la care nu se așteptau și de atunci s-au adaptat din mers. Nu că filmul n-ar fi comic.

Revenind un pic, apropo de Sieranevada în contextul Ro: după niște flopsuri mari la începutul anului, pe mine m-a făcut să simt și mai pronunțat că avem o problemă sau un început de problemă cu Noul Val, adică diferența de la Puiu la alte producții românești e substanțială, dar cumva în afară merg toate. Adică avem o reputație, established by Puiu and co. în deceniul trecut și mi se pare că s-a născut un cerc vicios apropo de receptarea critică a, să zicem, filmelor medii care cresc foarte mult pe baza valului. Legătura cu Puiu nu era o problemă, o constatare mai mult: A venit Puiu și a resetat standardul din nou, adică a zis (pentru mine): you have to be this high to ride the rollercoaster. Pe genul lui, pe un anumit tip de rollercoaster. Mă rog, acum fac niște simplificări foarte mari, că fiecare e cu realismului lui, de fapt. Dar mi-am dat seama ce înseamnă un film mare, ca să nu zic bun, vorbesc de efortul din spate în primul rând. Minimalism românesc cu 20 de actori in 100 de mp... asta e maximalism. Adică putea să dea și chix, dar demersul a fost unul serios.

Cristi - Și crezi că va fi imitat de-acum încolo, vor fi mai mulți comeseni în filmele românești?

Andrei - Nu știu, dar nu mi-aș dori.

Cristi - Măiestria regizorală o avea și în MDL, tot pe spații mici. Nimeni nu cred că se indoiește de asta la Puiu. Nu știu dacă va rămâne ca un film mare, important sau nu. E un film personal al lui Puiu și măcar la modul ăsta de confesiune sper să nască epigoni, nu formal.

Andrei - Asta ar fi de dorit. (Cam asta încercam și să zic, că e asumat și atunci rezultatul se vede altfel)

Cristi - Și cel putin doi autori mi se par diferiți de Puiu: Jude si Porumboiu, așa că nu-mi fac griji de ce va urma. Avem mai multe echipe în Champions League, asa că sunt relaxat.

Andrei - Da, dar juniorii?

Cristi - Dar nu ai cum să ai doar autori mari, importanți. Mi se pare o reacție nevrotică :))

Andrei - Nu, dar tocmai pentru că îi avem pe ăștia, au impus un stil de joc și nu e vorba că toți vor să-l emuleze pe Puiu, dar pare că altfel de cinema nici nu are sens. Mai concret, vorbeam de scurtmetrajele de la TIFF de anul ăsta, de exemplu. În fine, divagăm.

Cristi - Cred că e altă discuție și pe undeva îți dau dreptate. Există mimetism, nu mă surprinde. La urma urmei încerci să-i copiezi pe cei buni, dar totodată e și regretabil puțin. Și da, mi-aș dori să avem si un Carax sau Costa, dar uite că nu sunt :)) 

Bogdan - Ce e cu scurtmetrajele de la TIFF?

Andrei - Erau cvasi-toate pe un anumit soi de realism. Asta nu înseamnă că erau proaste, dar alea care erau proaste, erau tocmai din motivul ăsta: erau felii de viață și atât și cumva, gândirea din spate era tocmai asta, că e suficient, pentru că ți se prezintă viața, blabla. Adică, cu toată charisma și energia lui (și valoarea, în cele din urma), Puiu a lipit o anumită etică de o chestie estetică.

Bogdan - De fapt, e o chestiune de adâncime a câmpului. Metaforic vorbind, nu optic. Adică iei o felie de viață, dar cât din ea, doar primul strat? Doar coaja? Atunci e puțin. Dacă reusești cumva să sondezi în ea devine altceva. Că felie de viață e și dacă las un Go Pro două ore la un semafor.

Andrei - Yes.

Cristi - I beg to differ. Legat de estetică în general, nu legat doar de filmul lui Puiu.

Bogdan: Ia, primă ceartă. Zi.

Andrei - :)) O să treacă 3 ore și eu am sarmalele pe foc.

Cristi - Expresivitatea o poți avea și lăsând o camera să filmeze ceva banal: fie o trecere de pietoni, fie o tipă în parc. Poți avea „felie de viață” și într-un gest în prim plan. Adică eu cred că ce e în cadru e chestia de la care pornești, apoi pui camera. Orice stilistică poate funcționa în registrul său dacă ce e exprimat e autentic. Și revenind la Puiu, tocmai aici e talentul lui mare: mi se pare că detaliile sunt cele care fac diferența, o privire între doi oameni (mamă, fiu, frați, etc), o mână pusă pe umăr. Nu că sunt 16 în apartament.

Andrei - Da, corect, dar privirea aia, nu e o chestie de pus camera și dat drumul, la asta mă refeream. Privirea aia are foarte multă muncă în spate, muncă care lipsește din filmele pe care le criticam că aderă la treaba asta.

SCENARIU

Andrei - Daca stai să analizezi, fata din Croația e un fel de ticking bomb, pentru că nu știi ce se întâmplă. Acum îmi amintesc că în timp ce mă uitam, derulam un scenariu în care aia moare pe-acolo și din punctul ăsta de vedere, da, se vede mâna scenaristului, dar cred că e destul de sofisticat camuflată.

Cristi - Da, nu e chiar focus pe ea, deși când o ia Lary în brațe și o culcă mi se pare touching.

Andrei - Ce mi s-a părut mie pusă cu mâna e toată discuția conspiraționistă.

Cristi - Da, și eu am avut acolo un disconfort. E regizorul care vrea să ne spună ceva. De exemplu, cu fratele jucat de Dumitrache, discursul său despre frică.

Andrei - Nu știu dacă vrea să spună ceva, foarte posibil, dar mi s-a părut că aici i-a alunecat mâna de scenarist. Eu am avut două probleme la scenariu: 1. faza cu sexul oral; 2. trecerea de la bătaia pe care o ia Lary la descătușarea din mașină. Pentru mine n-a funcționat.

Cristi - Faza cu sexul oral mi se pare introdusă brusc, cred că am avut o problemă de ritm. Apoi funcționează ca vodevil, ca teatru.

Bogdan - Spunem și ce ne-a plăcut?

Cristi - Da, prea părem grinchy, o să creadă lumea că „uite-i și pe ăștia, micii cârcotași”.

Andrei - Ah, păi să se consemneze: mie mi-a superplăcut filmul.

Cristi - Mie îmi place mult ce se întâmplă după scena din mașină, cum se schimbă tonul dupa confesiune, cum Lary intră de fapt în rolul de cap de familie, tăcut și cum verifică la intrarea în apartament fiecare ce face. E de fapt tatăl său, e privirea lui dintr-odată.

Andrei - Ce e mișto la scenariu e că există. Revin la chestia cu standardele: trec anii și rămân locurile comune, cum filmează Puiu realitatea etc. Dar omul ăsta știe să scrie, bottom line.

Cristi - Da, și are un simț al dialogului peste ceilalți regizori.

Andrei - Clar, dar nu e doar el, doar ca ceilalti s-au mai îndepărtat de chestia asta (A fost sau n-a fost, de exemplu). De-asta zic de seriozitate, mi se pare că filmele românești au devenit cam leneșe. Tocmai pentru că s-au dus spre o estetică minimalistă.

ACTORI

Cristi - Fiecare personaj e bine conturat. Eu sunt fan Tanti Evelina, de exemplu. Cum reușește să contureze acel personaj e uimitor, plus jocul impecabil al Tatianei Iekel.

Andrei - Eu sunt superfan Tatiana, și aici și-n Dispozitiv 0068 și a mai avut câteva scurtmetraje recent.

Cristi - Dupa ce am stabilit că ea e cea mai tare, să spunem ceva și despre ceilalți. Mimi Brănescu cred că face cel mai bun rol al său, sincer. 

Andrei - Relatiile dintre actori sunt fantastice. Aș zice cele mai bune pe care le-am văzut eu, dar e prima dată când îmi pun problema asta. Adică dincolo de ce joacă fiecare, sunt câteva momente în care „joacă împreună”. E o chestie subiectivă aici, dar relația dintre frați și relația ăluia cu maică-sa m-a dus departe, mi-am zis „bă, ăștia sunt frați!”

Cristi - Da, văzând, de exemplu, cât de bine relaționează Lary cu maică-sa, chiar m-am întrebat cât e acolo din scenariu, cât e strict din relația dintre cei doi actori, cât e altceva.

Andrei - Dumitrache apare ultimul, mult după ce începe filmul și cumva, am simtit că Puiu lăsase un loc liber pentru el, pentru ca personajul lui să vină și să-i dea măsura lui Lary. Până atunci Lary era ăla cel mai șmecher din curtea școlii, e pe ironie (chiar dacă e cald) și vine frate-su cu care e pe aceeași lungime. Frate-su îi știe toate trick-urile și e singurul care-l ia peste picior. Am înțeles că la repetiții și-au tot schimbat rolurile între ei, asta ca exercițiu, pâna s-au stabilit clar, o fi și de-acolo.

IMAGINE

Andrei - La imagine e baletul camerei, pe aceeași idee de a fi cât mai friendly cu ăla care se uită și trebuie să priceapă cine sunt ăia, ce relații au.

Cristi - Aș zice și altceva. La Puiu, cel puțin în MDL, e mereu senzația că e un personaj acolo cu ei care „vede". Filmează de la poziția ochilor și se miscă mereu fluid, ca un personaj care merge, îi urmărește, ceea ce implică mai mult spectatorul, că nu mai simte „obiectivitatea” (vedere de la distanță). Îi înțeleg disconfortul.

Bogdan - Și la spital, în MDL. e foarte fluidă mișcarea, dar din ce îmi amintesc se schimbă înălțimea punctului de stație. Puțin și fin, cât să nu devină plonjeurile prea violente, că te-ar scoate din convenție.

Cristi - Se poate. Tehnic, e clar că ai dreptate, dar vorbesc cumva de percepția spectatorului care e martor și zice „hai, lasă-mă să iau puțină distanță”.

Bogdan - Da, percepția e de privire neîntreruptă, într-un fel desființează decupajul. Dar mișto ideea cu disconfortul, că aparent filmează undeva între subiectiv și obiectiv și ai zice că e blând cu spectatorul, dar de fapt, pune multă presiune pe tine, că nu te lasă să pleci, să respiri. Respiră acțiunea din fața camerei, tu nu. Și tot legat de raportul ăsta între subiectiv și obiectiv îmi place mult - și mi se pare greu de găsit - viteza cu care se mișcă Barbu Bălășoiu. Poate e o exagerare dar asta mi se pare cea mai complicată problemă din facerea acestui film - cum nimerești viteza ideală cu care să faci o panoramare. Bucățile de pe hol când toată lumea viermuiește pe acolo și camera îi tot urmărește.

CONCLUZII

Bogdan - Eu sunt foarte curios de ce face Puiu mai departe, că mi se pare că a atins limitele (superioare) ale unei metode. Dacă face la fel sau schimbă ceva în registru. Nu că aș avea o problemă cu canonizarea lui. Cred că mă deranjează mai tare inovația de dragul de a se spune despre tine că ești inovator.

Andrei - N-am așa ceva. Pentru mine, la nivelul cel mai de sus a funcționat foarte personal. La nivelul imediat mai jos, a funcționat ca supermăiestrie tehnică. Ar trebui sa facă un musical din el.

Cristi - Așa s-a spus și după Aurora, că s-a ajuns la limită, dar aici nu cred că funcționează argumentul ăsta. Pe mine m-a emoționat mult.

Andrei - Mi se pare un picior în ușa mainstream-ului: dacă ai o reținere față de cinema-ul românesc, poate începi cu ăsta și îi mai dai o șansă.

Bogdan - Da, într-un anume fel e mai comedie decât toate filmele care se screm să fie comedii.

Cristi  - Păi după ce am strâmbat din nas la marketing, acum spunem și noi de comedie? :)))

Bogdan - Păi e (și) comedie. Are și situații și replici și timing de comedie. Și e Puiu, deci nu e o greșeală. Dacă vrei să nu se râdă la o scenă o faci să nu se râdă.

Cristi - Încă o comedie la Oscaruri. Așa l-aș recomanda.

***

Sieranevada
Regie și scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Barbu Bălășoiu
Montaj: Letiția Ștefănescu, Ciprian Cimpoi, Iulia Mureșan
Distribuție: Mimi Brănescu, Dana Dogaru, Judth State, Rolando Matsangos,Tatiana Iekel, Bogdan Dumitrache, Sorin Medeleni, Simona Ghiță.

Sieranevada e de găsit în cinematografe, iar vineri, 16 septembrie, va fi proiectat în cadrul Nopții albe a filmului românesc.

Citește și: În trei despre Acasă la tata