Ivana Mladenovic stinge luminile din penitenciar

Născută în Kladovo, Serbia, localitatea de la malul Dunării unde toate româncele sunt vrăjitoare, Ivana e de șase ani în România. Scurtmetrajele ei din facultate au avut mereu o amprentă anume, că e vorba despre In the village, despre Kladovoul natal, sau Milky Way, despre Mihai și Titinel, ciobani de București care pasc vacile în gunoaiele de la periferia capitalei. 

Cu Turn Off the Lights, documentarul despre băieții din penitenciar care apar în filmul lui Florin Șerban Eu când vreau să fluier, fluier, Ivana a ajuns anul acesta la Festivalul de Film de la Tribeca. Documentarul a avut o proiecție în cadrul Festivalului de Film European, și ni s-a promis c-o să-l vedem și la TIFF. 

Pe băieți știu că i-ai cunoscut pe platou la Fluier. De atunci ți-a venit ideea documentarului? Cum i-ai convins și când ai început să filmezi?
Pe băieți i-am cunoscut cu Florin Șerban în timp ce el căuta actori pentru filmul lui și apoi pe platou la Fluier. Dar dorința mea de a face filmul ăsta așa cum e acum s-a întâmplat după ce l-am cunoscut pe Alex, unul dintre băieții din penitenciar, și după ce am filmat eliberarea lui. Deși filmul începe chiar cu eliberarea lui, în momentul în care am filmat-o nu știam că va exista filmul ăsta, pentru că nu aveam nicio finanțare. Eliberarea lui a fost o probă pentru mine.

Nu a existat momentul de convingere. Am stat un pic cu ei, am explicat în ce fel vreau să fac povestea lor, fără îndulcire pentru public sau efecte false. Ce s-a întâmplat a fost o acceptare reciprocă, tăcută, fără să vorbim în plus. Filmările au început în 2009. 

În documentar și ei și familiile lor par destul de receptivi la filmat, ai avut dificultăți în a-i filma?
Nu am avut. Majoritatea erau obișnuiți cu camera. Papan a avut rolul secundar în Fluier, Gianni a avut și un cameraman propriu care a filmat special pentru el la eliberare, iar Alex vrea să fie actor. De multe ori poți vedea că își joacă propria viață și pentru ecran dau ceea ce oamenii așteaptă de la ei… Familiile lor știau că o să filmăm, dar nu ne-au cunoscut deloc înainte. Au fost foarte receptivi, și le-am explicat sincer intențiile mele și cum vreau filmul să fie.

În sensul ăsta nu am avut dificultăți în a-i filma. Dificultățile apăreau uneori în momente când camera nu putea ține pasul cu ce se întâmpla în jurul nostru. Când realitatea depășea orice așteptare și orice încercare de-a a mea de a capta momentul. La eliberarea lui Papan, apare un curcubeu imens deasupra Bucureștiului și el nu își găsește casa, că a trecut mult timp și a uitat. Nu am avut condiții tehnice de a prinde momentul ăsta.

Sunt multe momente destul de intime din viața lor. Cum ai filmat, erați doar tu și cameramanul?
Motivul principal de a păstra echipa limitată, în majoritatea momentelor doar Luchian Ciobanu și cu mine, a fost pentru a reda sentimentul de intimitate, dar și din cauza obișnuinței băieților cu o echipă mare de filmat. Când se întâmpla asta începeau să se dea în spectacol și făceau mișto. Clar că existau momente când chiar asta îmi și doream, dar de obicei am mers doar eu și Luchian, mai ales că filmările se întâmplau prin toată țara și trebuia să ne deplasăm foarte des. Totuși, cred că momentele intime sau altele în care "realitatea e la locul ei" mi-au ieșit și pentru că Luchian știa exact ce vreau și cum vreau să fie filmat totul. Noi am lucrat încă de la primul film făcut în școală așa că nu a fost foarte greu.

Sunt două momente în film când ești rugată să oprești camera. Au fost mai multe? A fost înțelegerea ta cu ei să respecți momentele când ei sau apropiații lor nu mai vor să fie filmați?
Au fost mai multe momente când am fost rugată să opresc camera și am decis să le respect. Nu doar că am decis să fac asta, dar mi s-a părut singurul lucru firesc de făcut. Partea stilistică trebuia să fie complet dictată de ei.

Cum ai resimțit tu progresia documentarului? Ai empatizat cu poveștile lor? Te-ai revoltat? Ai avut vreun moment de frică?
Frica pe care o aveam când făceam filmul ăsta a fost dacă o să reușesc să arăt povestea lor cât mai fidel, fără să se simtă nici cea mai mică intenție de a influența spectatorul cu ce puteam să simt în momentul respectiv. Am fost acolo să încerc să înțeleg și să pun întrebări, nu să dau răspunsuri sau să judec.

Unul dintre cei patru (prietenul lui Alex) pare puțin amorezat de tine. A fost așa? Cum ai gestionat situația?
Noi toți ne-am cunoscut în penitenciar în momentele în care îți poți imagina ce însemna să vină oricine să îi viziteze, să nu mai vorbim fete de vârste similare. Dar sentimentele astea eu nu le-am înţeles niciodată drept amorezare, ei își doreau atenție și ceva simpatie. Totuși știau că sunt acolo pentru că făceam un film și exista distanța de care aveam nevoie ca să continui. Nu am avut probleme cu ei. La un moment dat au glumit că mă pot ajuta cu acte pentru România dacă mă căsătoresc cu unul dintre ei.

Ai filmat foarte mult timp. Când și cum ai decis să te oprești? Cât ți-a luat după aceea să-l montezi?
Am filmat într-un interval de timp lung, mai mult de un an, dar în total cred că am avut doar două săptămâni de filmare. Montajul a durat mai mult din cauză că nu găseam versiunea potrivită de a prezenta realitatea lor, fără sa existe niciun pic de judecare din partea mea prin montaj. Când realitatea a preluat controlul, mai precis în ultima secvență din film de la spital, am decis că ar fi momentul potrivit să mă opresc din filmat.

Scena întoarcerii acasă a lui Papan este una dintre cele mai emoționante din film. Nu sunt multe secvențe cu el. Atât ai filmat sau ai ales să tai la montajul final?
Când prezinți o persoană și viața ei într-un film, scenele pe care le arăți sunt cele care o reprezintă. Altfel e alt film. În cazul lui Papan, scenele pe care le-am filmat și nu apar nu ziceau nimic mai mult decât cele care au rămas în film. 

Ai un singur moment de implicare personală, în discuția spre final cu Alex în care îl întrebi dacă regretă ce-a făcut. Ai fost tentată de mai multe ori să faci asta? 
În momentul discuției mele cu Alex prezența mea e foarte clară pentru că e dialogul meu cu el, dar implicarea personală e prezentă acolo tot timpul, doar că o face camera, fără să apar și eu. 

Mai ții legătura cumva cu ei?
Am ținut legătura cu ei tot timpul asta. Alex lucrează acuma la recepția unui hotel din Italia. E împreună cu mama lui. Din păcate, Papan a murit. Lui îi este dedicat acest film.

Acum unde ești și ce faci pe acolo ? Mai lucrezi la ceva în momentul ăsta ?
Sunt în București, unde am stat în ultimii șase ani. Am de terminat montajul la două proiecte de documentar. Unul de lungmetraj făcut la Arstoteles anul trecut (working title If 6 was 9) și un documentar scurtmetraj filmat pe peliculă (Tomato can) cu tineri boxeuri. Pregătesc și debutul în ficțiune, numit Floare Albastră.

Mai multe despre Turn off the lights.