Jurnal de Berlinale (I)

Lectură de vacanță în mijloacele de transport: Sugar in My Bowl: Real Women Write About Real Sex [Erica Jong] // Coloană sonoră la fața locului: Major - The Asteroids Galaxy Tour

La ceremonia de deschidere a Festivalului de Film de la Berlin, camera se oprește pe mustăcioara lui Bill Murray în contrast cu Tilda Swinton, perfectă ca porțelanul, care îl trage puțin de obraji să-i mute comisurile în sus.

Are you Tilda Swinton?, întreabă gazda ceremoniei. T.S: No, I’m David Bowie.
What did you have to drink?, mută gazda microfonul spre dreapta. B.M: It was clear and it was painless. 

Râsete în sală, urmate de miștouri despre cum Berlinale s-a luat după Cannes și a deschis c-un Wes Anderson, un prim plan pe un Christoph Waltz, membru al juriului de anul ăsta, un Edward Norton, (Christian Bale nu a ajuns încă), o Léa Seydoux. Prin sală, camera alunecă și pe o gură roșu-corail și ha!, e chiar Sibel din Gegen die Wand, sau din Game of Thrones, pentru cei ce-au deschis mai târziu televizoarele.

3 filme în competiție, pe scurt* 

The Grand Budapest Hotel, r. Wes Anderson

În zilele noastre, în fața cimitirului Old Lutz stă un punker care mestecă ciungă și se chiombește la tocilara în bejuri care duce niște flori la mormântul scriitorului ei preferat. De aici ne-ntoarcem în trecut, la povestea care i-a inspirat scriitorului cel mai de succes roman, într-o lume care se luptă să-și păstreze L’Air de Panache în ultimele vestigii unde supraviețuiește prețiozitatea: hotelurile de lux. Pentru că, nu-i așa, cum spune Gustave H. (Ralph Fiennes): rudeness is the expression of fear. O trufanda vizuală.

Wes A. e a treia oară la Berlin, după The Royal Tenenbaums în 2002 și The Life Aquatic with Steve Zissou în 2005. La a doua proiecție a filmului la Berlinale, pe scenă, Bill Murray se uită la Wes Anderson și spune spre public: This is the greatest movie this man has ever made!

BONUS FRIVOL: Tilda Swinton la 84 de ani, dar bună la pat. Harvey Keitel pușcăriaș bengos, la bustul gol. Willem Dafoe, anticrist fără dinți, pe motocicletă. 

Two Men in Town, r. Rachid Bouchareb

Pe câmpul deșertic din New Mexico, fiecare e singur cu el însuși. Criminalul care s-a convertit la Islam în cei 18 ani petrecuți în pușcărie (Forest Whitaker), șeriful american tipic (Harvey Keitel), uman, principial și rigid, sau agenta Smith (Brenda Blethyn), care-și încarcă pistolul fredonând pe verandă chansonete franțuzești. Un film despre furie și despre cum e de fapt să lucrezi zilnic la răscumpărarea păcatelor, care alunecă puțin în melodramă dar își revine cu un pumn de violență. Cât poți întinde coarda rezistenței la umilință?

Filmul este inspirat de Deux hommes dans la ville din 1973, cu Alain Delon și Jean Gabin în rolurile principale.

BONUS FRIVOL: Forest Whitaker a slăbit mult și dă foarte bine la costum, iar Dolores Héredia, care face un rol din multe tăceri, arată la aproape 50 așa cum ar vrea o femeie s-arate la 35.

'71, r. Yann Demange

Pentru tinerii viitori soldați, regulile la antrenament sunt clare: controlled agression și teamwork. În momentul în care sunt aruncați în prima lor misiune în Belfast, armata le-ncalcă pe amândouă. De aici, things go from bad to worst pentru personajul principal, Gary Hook (Jack O’Connell). Cine în ce tabără e și cine trădează pe cine e din ce în ce mai neclar pe măsură ce se-ntețește ritmul poveștii, care-ți ține mâna-n gât până aproape de final, când, din păcate, te scapă puțin. În schimb, imaginea nu te scapă niciodată (felicitări DOP-ului). 

Scenaristul, Gregory Burke, justifică alegerea unui englez în rolul principal al soldatului pierdut în Belfast prin faptul că un scoțian ar fi știut mai multe despre context și ar fi distins mai ușor între tabere. 

BONUS FRIVOL: Google Jack O’Connell. 

***
BONUS FESTIVAL: Nu știu cine face castingul voluntarilor care-ți verifică badge-ul, dar e bine. 

*La Berlinale 2014 sunt 23 de premiere internaționale, ale căror cronici sunt sub embargo până după gala de premiere a festivalului.