Jurnal de Berlinale (III)

Lectură: The Threesome Handbook: A Practical Guide to Sleeping with Three - Victoria Vantoch
Coloană sonoră: Higgs Boson Blues - Nick Cave and the Bad Seeds

Înainte de o proiecție:
OMG, how is it?
Difficult to explain.
Is it tacky?
It’s sort of like gummy bears, but bigger. Softer, sweeter.
(gustă și ea) Hmm. And easier to swallow.
Străinii și Turkish delight-ul.

Ömheten, r. Sofia Norlin

Kiruna este orașul cel mai la nord din Suedia. E acoperit de zăpadă, are 2 ore de lumină pe zi iarna, reni și o mină din cauza căreia în oraș sunt mici cutremure zilnic, iar locuitorii ar trebui evacuați. Adolescenții Markus, Daniel, Zerin și Emma și micuța Helena au activități extra-școlare care să-i facă să mai uite că orașul în care s-au născut nu-i va duce mai nicăieri: înot, box, balet, reparații de mașini, fotografie, uneori sex. Vara, când vremea permite și outdoor, o ard printre excavatoare, dealuri, râuri. Un film de debut, cu puține dialoguri și o atmosferă perfectă.

Bonus cinefil: Titlul filmului ar fi în traducere directă The Tenderness, și asta se simte în imagine, care e aproape tandră, în contrast cu duritatea condițiilor de viață ale personajelor.

Blind, r. Eskil Vogt

Oarbă de puțină vreme, Ingrid stă singură acasă într-o stare de melancolie. În tot timpul ăsta își imaginează lucruri, cum ar fi că soțul ei e-n cameră cu ea și o privește, sau povestea a două personaje singure, Elin și Einar, care par să urmeze să se găsească. Asta până când soțul ei intervine în scenariul pe care-l scrie și o seduce pe Elin pe chat. Infidelitatea soțului e inventată sau nu, pentru că limitele între realitatea obiectivă și gândurile lui Ingrid sunt mascate în film. Pe măsură ce infidelitatea continuă, imaginația lui Ingrid funcționează terapeutic, construind prin prisma ei fantezii și frici pe care se ferește să și le asume în realitate. O dramă cu tentă de comedie romantică jucăușă despre cum o femeie poate să-și reconstruiască viața odată ce orbește subit.

Bonus cinefil: Blind este debutul regizoral al scenaristului de la Reprise și Oslo 31 august, iar DOP-ul filmului, Thimios Bakatakis, este cel care a lucrat pentru Kynodontas și Attenberg.

Bonus frivol: Alabastru, transparență, sprâncene aproape albe, corp de amazoană: actrița Ellen Dorrit Petersen trebuie că este milfa nordică perfectă.

Finding Vivian Mayer, r. John Maloof

John Maloof plătește 380 de dolari la o licitație pentru a obține niște cutii despre care habar nu are ce conțin. În ele găsește o puzderie de negative și de filme. Developează câteva și-și dă seama c-a dat peste un fotograf foarte talentat și necunoscut. Găsește o adresă, dă un telefon, și află: cutiile îi aparțin lui Vivian Mayer, babysitter de profesie.

Intrigat, Maloof continuă o anchetă care va dura cam 5 ani, timp în care reușește să adune toate posesiunile lui Vivian Mayer din diferite depozite, adică 100.000 de negative, 70.000 de role de film și alte 2.000 de role de film alb negru. Până în ziua de azi nu au fost toate developate.  

Vivian Mayer are origini franceze, deși s-a născut la New York, în 1929. Familia ei este foarte discretă, nici la evidența populației regizorul nu reușește să afle mai multe. Din cutii, Maloof reușește să găsească orașul de obârșie al mamei lui Vivian: Saint-Bonnet-en-Champsaur, în Alpii francezi, un sat de 250 de locuitori. Tot din cutii află și că Vivian face primele fotografii în 1951, când e babysitter în Southhampton. Lucrează pentru o familie cu mulți băieți, care o adoră, pentru că îi duce în expediții și caută împreună prin gunoaie. Sunt expediții fotografice pentru ochiul neobosit al fotografei și căutări pentru colecționara de chilipiruri și obiecte mici din ea. Vivian Mayer face rost la un moment dat de un Rolleiflex, iar de atunci fotografiile ei sunt din ce în ce mai bune, pentru că poate să țină aparatul în poală și să se uite în jos în timp ce focusează, fără ca cei fotografiați să-și dea seama.

Vivian este milităroasă, cinică și tipicară, nu a fost căsătorită niciodată și niciunul dintre cei care au cunoscut-o nu-i cunoaște vreo relație amoroasă. Întrebărilor cum de o femeie atât de inteligentă și de emancipată și-a petrecut toată viața ca babysitter și de ce nu a arătat fotografiile ei nimănui își găsesc un răspuns, sau poate mai multe, iar călătoria lui Maloof prin viața meticulos păstrată prin obiecte mici și un număr impresionant de fotografii a lui Vivian ne lasă fascinați de muza căutărilor lui. 

Tim Roth, care cochetează cu fotografia, și-a cumpărat un Rolleiplex după ce a descoperit-o pe Vivian Mayer și l-a ajutat pe Maloof s-o introducă la prestigioasa galerie de street photography Howard Greenberg Gallery. Ambiția lui Maloof este să i se recunoască fotografei statutul de către comunitatea artistică și să-și ia locul pe care-l merită în istoria fotografiei, lângă alde Robert Frank, Diane Arbus și Lisette Model. 

20.000 Days on Earth, r. Iain Forsyth, Jane Pollard

Suntem în a 20.000-a zi a lui Nick Cave pe pământ. Ne trezim dimineața cu el, în patul în care se simte și căldura corpului soției (superba Susie), și contactul rece al ghiulurilor de aur cu pietre masive, omniprezente pe degetele artistului. De acolo, alunecăm în lumea lui, printre gândurile personale care se-nvârt în jurul fricii de a-și pierde memoria, discuții cu apropiați, fragmente din the weather diary pe care-l ține de când s-a mutat în Brighton, anecdote, vizite lungi, concerte, o zi care pare să aibă mult mai mult decât 24 de ore.  I am part of the weather itself. I can control the weather with my moods, it's my moods I just can't control. Ne-ntoarcem și-n copilărie, la relația cu tatăl lui, la prima lui dragoste de la 15 ani, pentru o fată care îl punea să se-mbrace în fată, până ajungem la Susie, pe care o întâlnește la Victoria and Albert Museum din Londra, și este întruparea tuturor femeilor pe care și le-a dorit vreodată. Poposim în mașină și cu Kylie Minogue, pe care Nick Cave o revede după ani de zile și împărtășim un moment delicat și duios despre Michael Hutchence, într-o secvență care a fost filmată o singură dată și improvizată de cei doi protagoniști. Un documentar pe alocuri ficțiune și pe alocuri jurnal, legănat de vocea și muzica lui Nick Cave.

I love the feeling of a song before you understand it, when the song is still in charge. Întrebat de un jurnalist la conferința de presă care e inspirația lui pentru a scrie, Nick Cave a ridicat din sprâncene: You obviously haven't seen the movie, have you. Well, see it.

Seria Jurnal de Berlinale.