La grande bellezza: hipsterisme şi un poem

La grande bellezza începe cu petrecerea aia de vis în care vezi toate unghiurile bune şi toate grimasele de coşmar. Dar ce mai contează, când eşti pe o terasă perfectă în Roma lui Jep?

Jep are o figură de mim bătrân şi încă mirat, cu sprâncenele mereu adunate într-un unghi întrebător. Jep face şi distruge petreceri, vede cele mai frumoase mări pe propriul tavan şi o arde mai şmecher la 65 decât alții la 25. Dar parcă nu despre asta e vorba. De fapt, în film nu pare să fie vorba despre mare lucru. Mondenități de criză de mijloc, o dansatoare de striptease la 40+ cu un corp de zeiță, față de italiancă şi panseuri despre cum nu e destinată lucrurilor frumoase. Acea salopetă numai din cristale mici, nişte flamingo, o sfântă, o girafă, câteva cuvinte, Martini-Roma-coca, un truc-două şi uite cum s-a dus. Între timp se mai încearcă găsirea unui sens oarecare, dar eşti tot timpul distras. Nu zice nimeni că aşa e în viață şi nici că e musai frumos. Dar cumva, fără să te zgâlțâie cu întrebări sau gesturi mărețe, fără să tragă vreo concluzie, te linişteşte şi te farmecă. Şi rămâi aşa, cu un zâmbet trist şi tâmp, sprâncene a mirare şi poftă de Martini şi de căutări. – Emilia Barbu

Ar fi trebuit să îmi placă tare La grande bellezza. Sunt destul de sătul de harmonicorinisme și aștept cu nerăbdare orice film făcut de cineva care nu a chiulit la orele de compoziție vizuală. Așteptarea asta nu mi-a fost înșelată nicicum. Sunt două ore și ceva de frumos. Doar că întregul demers pare bloc-notes-ul unui regizor. O colecție de imagini și personaje și situații, cu care autorul a umplut pagină după pagină, până când le-a mutat într-un film. Pe toate, fie că aveau legătură între ele sau nu.

Începutul este superb și singurul lui cusur este că promite mai mult decât poate filmul să livreze. Toni Servillo nu are niciun cusur – păcat doar că rolul este mai puțin mobil decât ar fi meritat.

Filmul este un eșec, cred, în primul rând în raport cu ceea ce ar fi putut să fie. Dar este un eșec minunat. Toute proportion gardée, am avut post-vizionare aceeași frustrare ca după Undeva la Palilula – „ce tare ar fi putut să fie dacă ajungea ce ar fi putut să fie.”

P.S M-am distrat tare la secvența cu Talia Concept. E o fată care este artistă gen Marina Abramović, în sensul că se aruncă într-un zid cu capul. După care dă interviuri în care emite propoziții tip: „Trăiesc din vibrații, unele extrasenzoriale.”– Bogdan Th. Olteanu

Jep Gambardella are 65 de ani și este celebru. Scriitor cu o singură carte publicată. Foarte demult.
Jep este șarmant, elegant și mai ales miez al petrecerilor depravate, populate de lume bună, botoxată și trecută bine de prima tinerețe. Pe unde te uiți, numai artiști afumați de substanțe dar mai ales cu substanță, pentru că, nu-i așa?, Proust, Pirandello, jazz etiopian, Marx. Jep se încadrează stoic, cu somn programat în timpul zilei și prea puține ocazii de luciditate. Totul până când află că a murit fata pe care a iubit-o cândva. Și atunci, întreaga Romă, cu puterea ei de seducție, cu istorie la fiecare colț, cu arta adevărată și făcăturile, toate aglomerate unele în altele și capabile să ucidă de prea mult frumos, toată Roma nu îi mai este deajuns ca scuză. Iar Jep trebuie să privească lucrurile în față.

*Fix în locul unde Fellini îl introduce pe Celentano pentru un pic de rock’n’roll, Sorrentino plusează cu o girafă. – Crăița Nanu

În timpul unei petreceri, Jep își lasă capul pe spate, iar camera îi copiază mișcarea, astfel încât masa amorfă de petrecăreți nocturni e văzută pe dos. Roma lui Sorrentino e o lume cu fundul în sus. Ce-i drept, la fel era și Roma lui Fellini, dar acesta din urmă nu avea nimic dintr-un părinte sever, ci își descria fauna nocturnă cu afecțiune. Or, Sorrentino se preocupă de personajul lui principal într-un mod din care rezultă destul de clar că el și ai lui sunt personaje pozitive, adică petrecăreții buni, iar ceilalți, petrecăreții răi, de care se poate face mișto în voie. Superioritatea protagonistului se vădește în predilecția pentru contemplarea semi-demiurgică a unei lumii înconjurătoare cu foarte multe măicuțe și cu foarte mulți copii, precum și în victoriile pe care le obține împotriva unor adversari de paie. Doar el e inteligent, doar el e spiritual, ceilalți (artista închipuită, marxista de șuetă, cardinalul mâncău) păstrează o respectuoasă tăcere și pleacă ochii, rușinați. – Cătălin Olaru

E grea viața de hipster de vârsta a treia, mai ales când ai inexplicabil de mulți bani. Petrecerile sunt covârșitoare, și prin frecvență și prin conținut, iar jobul, extenuant, presupune interviuri cu artiști contemporani histrionici și alte mondenități fumate. Noroc că după-amiaza, când ești tu cu tine în apartamentul de burlac cu o terasă ireală deasupra Romei, îți dă răgazul spiritual de a miji privirea spre grădinile unde zburdă tinere căprioare catolice și să zâmbești cu (sub)înțeles.

Te ții bine, Jep, confirmând poate că post-maturitatea le șade cel mai bine bărbaților italieni. Femeile din viața ta sunt una și una: menajera modestă și mămoasă, dar vivace, nano-șefa cu limba ascuțită și stripperița de 40 de ani pentru care dezvolți o afecțiune curioasă și pe care o aduci cu tupeu la petrecerile ultra haute bourgeoisie*, doar ești Jep. Când ea dispare din viața ta la fel de inexplicabil cum a apărut, nu se-ntâmplă nimic, doar ești bătrân, nu-i așa, și viața continuă, că nu mai e mult. Flashback cu prima dragoste. Ai 19 ani și Ea îți arată marea frumusețe, pe care nu mai reușește niciuna alta să ți-o dezvăluie în următorii 40 de ani +. De aia nici nu mai scrii, pentru că tu cauți. Femeile sunt de vină.

Monden nu înseamnă însă numai oameni: girafa, stolul de flamingo și mumia vorbitoare și sfântă trec și ele prin viața ta. Apare și un cardinal, care va fi Papă, și e momentul acela când simți că poți să pui întrebarea aia despre spiritualitate, viață, sens, dar cum el e distrat și nu ascultă, te bosumfli și Hei, cine e tipa aia cu privirea perversă?

Melancolia personajului. Mă scuzați, am crezut că-i de la mahmureală.
*Termen împrumutat din Metropolitan (Whit Stillman, 1990) – Karin Budrugeac

Omagiu adus genialului Fellini semnat de un alt autor foarte d’alta moda al cinema-ului italienesc, Paolo Sorentino. Deci un film foarte frumos după cum bine se se zice din titlu. Într-un anume fel sequel peste decenii la La Dolce Vita și în mod cert omagiu frumos, pios, corect aproximat. Toni Servillo, reporter cultural pentru o revistă luxoasă este un Marcello din La Dolce Vita. Cu mai puțin păr, lipsit de Paparazzo și cu un surplus de detașare amară. Roma își face din plin datoria și cedează din splendoarea sa (eternă zice clișeul) filmului. Care film și implicit Sorrentino știu să profite și de inventarul fellinian și de grandorile romane. Dar nici măcar pentru o clipă La grande bellezza nu încearcă să mai facă și altceva. Ceva nou, ceva viu? Nu-i cazul, iar periplul printre formele și fantomele lui Fellini nu capătă nici grandoarea, nici magnitudinea originalelor. Superb vizual, amar, dar nimic mai mult. – Cristi Mărculescu [marculescu.ro]

Jep Gambardella poartă costume pe comandă desprinse din Sartorialist. A trăit 65 ani de petreceri high-class, fie în apartamentul lui cu vedere la Colosseum, fie în cele mai frumoase clădiri ascunse ale Romei, la care are acces pentru că știe el un tip. Încă fumează, iar menajera îl înțelege cel mai bine. Sexul nu-l mai satisface la vârsta asta, preferă companie de calitate cu care poate să admire marea pe care o vede în tavanul de deasupra patului. Nu suferă de un cinism cronic, ci de o dorință compulsivă de adevăr. Când va scrie urmatoarea carte? E greu, căci Roma îți mănâncă timpul. Moartea primei iubite îi amintește de trecut și de Napoli și privește în urmă cu nostalgie, pentru că, așa cum o zice un alt personaj: What’s wrong with nostalgia? It’s the only distraction for those who don’t have faith in the future. La grande bellezza scoate la iveală la grande tristezza, în timp ce Jep îți vorbește de semnificația vieții și pianul începe să cânte o melodie folosită și în Rope al lui Hitchcock, un film despre viața unor altfel de intelectuali. – Miruna Potop

Filmul lui Sorrentino este despre încercări disperate. Încercarea disperată a personajelor de a-și găsi un loc în lume, încercarea disperată a unui stil de viață excesiv de a-și menține confortul, încercarea disperată a unei culturi în ruine de a se înfige cu ghearele cât mai puternic în modern și contemporan, dar în primul și primul rând încercarea disperată a regizorului de a face pe plac publicului folosind orice are la-ndemână.
La grande bellezza nu e cel mai bun film al anului, dar cu siguranță este cel mai plin: de la tunuri care-ți explodează-n față si femei care țipă-n cameră pana la stoluri de flamingo care zboară-n zori pe cerul Romei. Încă din prolog, unde camera se mișcă fără ragaz sau noimă pe o durată poate definită doar de muzică, filmul se anunță a fi luuung si totuși grăbit. Sorrentino e ca acel prieten care la fiecare vizită pe care i-o faci vrea să-ți arate ultimele 20 de melodii pe care le-a ascultat în continuu si niciodată nu te lasă s-asculți până la capăt nici măcar una din ele.

Filmul ascunde un potențial enorm, dar în forma sa actuală nu reușește să fie mai mult de un exercițiu de stil incoerent, care suferă de aceeași boală ca personajele sale: frumoasa si excesiva superficialitate. Ce bine-ar fi fost dacă ar fi luat Weinstein drepturile de distribuție și-ar fi tăiat (așa cum a făcut în cazul unui alt film italian – Cinema Paradiso) o oră bună și inutilă din film. – Radu Ghelbereu

am intrat în 2014 pe soundtrack-ul din la grande bellezza
într-un apartament de 2 camere semi-decomandate cu vedere către un landscape ceva mai proletar semnat andreas gursky
la grande bellezza, venus in rags,
marilyn monroe cântându-i happy birthday, mr. president lui eugen ionesco
chiar, nu vi se pare că jep gambardella seamănă cu un eugen ionesco
ceva mai vesel şi mai cool, pe trabuc & pe coca?
roma,
aici fac o paranteză, am putea spune mama roma −,
şi aici fac o altă paranteză, şi unde-a emigrat sor-mea, la picolla bellezza –
jep o arde pe repeat pe-o reclamă la peroni nastro azzuro, cum spuneau bog şi primavera –
petrecerile high-class ale unor rataţi senini şi simpatici în adulţenia lor,
nu ştiu de ce mă gândesc acum brusc şi la dramele de familie ale lui netzer –
pe acoperişul fierbinte cu belvedere spre colosseum
everybody, pe note:
bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla – Olivia Oancea [dramaturg, Scrie despre tine]