Liar, liar

The Talented Mr Ripley (r: Anthony Minghella, 1999)

Genul de film care te face să vrei să ai un yacht, foarte multe cămăși semi-călcate și un bilet dus către Italia. Matt Damon, Jude Law și Gwyneth Paltrow ușor bronzați, foarte bogați, prototipul puștilor ieșiți din Ivy League cu o viață-ntreagă în față pe care de abia așteaptă s-o trăiască făcându-le în ciudă părinților. Se fură niște identități, mor trei oameni, poliția încheie investigațiile la solicitarea tatălui protectiv și, evident, extrem de bogat, care vrea să păstreze secret trecutul fiului său.

Gone Girl (r: David Fincher, 2014)

Unul dintre cele mai sexy cupluri din cinematografia recentă ia o turnură nasoală: în ziua aniversării celor cinci ani de căsnicie, Ben Affleck se-ntoarce acasă să descopere că soția lui, interpretată de Rosamund Pike, a dispărut. Media sare în aer, criminaliștii descoperă indicii foarte prost ascunse, iar apatia soțului nu face decât să-l plaseze în centrul suspiciunilor. Cei doi soți se joacă de-a șoarecele și pisica - indirect, prin detectivul principal responsabil de caz - până când gone girl se întoarce acasă cu un alibi greu de crezut, în favoarea nevinovăției soțului. Totul e bine când se termină cu bine, însă în cazul Gone Girl, nu-mi dau seama dacă se aplică.

The Magus (r: Guy Green, 1968)

Film văzut din întâmplare, la insistențele dirigintei mele din liceu. Poate cel mai important lucru pe care l-am reținut din tot filmul este că servește drept dovadă incontestabilă că a fost și Sir Michael Cane tânăr cândva. Bazat pe cartea cu același nume a lui John Fowles, e un fel de Inception varianta old school - un tânăr, proaspăt ieșit de la Oxford și devenit profesor de engleză din pură plictiseală, ajunge pe insula Phraxos, în Grecia, unde cade în capcana psihologică a lui Maurice Conchis. Urmează niște tripuri dubioase cu naziști, fete și mituri grecești, Cane este perpetuu confuz și se termină totul cu un mindfuck despre adevăr.

Ferris Bueller’s Day Off (r: John Hughes, 1986)

Printre filmele mele preferate din perioada când să vezi toată filmografia lui Hughes era cel mai hip lucru pe Tumblr. A picat bine, la momentul respectiv – tocmai intram la liceu și îmi făceam tot felul de scenarii mai mult sau mai puțin plauzibile despre viața mea de adolescent. Practic, e destul de ușor de relaționat cu Ferris dacă te-a bătut măcar o dată gândul să te dai bolnav subit pentru că pur și simplu n-aveai chef să mergi la școală. E un film ușurel, despre trei prieteni care „împrumută” un Ferrari și întorc Chicago-ul pe dos, sub pretextul că le-a fost pur și simplu prea rău ca să coboare din pat și să piardă ziua la cursuri. - Roxana Caia

Billy Liar (r: John Schlessinger, 1963)

Să minți două fete că le iei de nevastă și să plimbi inelul de logodnă de la una la alta, să-ți minți șeful că ai făcut ce trebuia să faci, să-ți minți constant părinții, nu e deloc ușor. Îți trebuie, în primul rând, o doză „sănătoasă” de auto-iluzionare. Dar Billy nu are o problemă cu asta – atunci când nu se ocupă cu activitățile menționate anterior, își imaginează că este dictator în Ambrosia, un tărâm inventat, unde toată lumea îl tratează cu onoruri militare. Filmul are un aer de nouvelle vague transplantat într-un oraș gri-industrializat din Anglia anilor ’60, unde escapismul pare singura salvarel. Atunci când o a treia fată (interpretată de minunata Julie Christie) îi oferă posibilitatea de a scăpa de toate lucrurile care îl sufocă, Billy trebuie să decidă dacă va părăsi Ambrosia o dată pentru totdeauna.

Catch me if you can (r: Steven Spielberg, 2002)

Frank Abagnale jr. a fost pilot de avion fără să fi făcut școala de pilotaj, avocat fără să fi dat vreo zi pe la facultatea de Drept, medic fără să fi avut vreo treabă cu medicina, iar asta înainte să termine liceul. Povestea e desigur, adevărată, pentru că ar fi fost prea gogonată pentru a fi inventată de un scenarist. Frank a transformat în artă falsificarea cecurilor și a scos milioane de dolari din astea, dar asta nu l-a făcut un adolescent mai puțin trist. Dar are pe cineva care îl înțelege și care îi admiră „munca”: agentul FBI care trebuie să-l aresteze.

Zelig (r: Woody Allen, 1983)

Când ai mințit ultima dată că ai văzut un film pe care nu l-ai văzut sau că ai citit o carte pe care nu ai citit-o, pentru a te integra în grup? Zelig este un cameleon perfect. Reușește să se transforme în funcție de oamenii cu care este înconjurat și ajunge în cele mai exclusiviste cercuri ale anilor ’20-’30, devenind celebru. Cine este el cu adevărat? Nimeni n-ar putea spune cu exactitate. Combinând filmări de arhivă cu reconstituiri, personaje reale cu unele inventate, Woody Allen reușește un mockumentary (fals documentar) one of a kind.

The Unknown Known (r: Errol Morris, 2014)

Nu știu cât de bine se încadrează documentarul ăsta printre celelalte filme de pe-aici, dar e destul de fascinant să vezi un politician de prim rang mințind și încurcându-se în propriile declarații. Donald Rumsfeld, care are recordul de a fi fost atât cel mai tânăr, cât și cel mai bătrân secretar de stat din istoria Americii, a avut un rol-cheie în reacția Statelor Unite la atacurile din 11 septembrie. Practic, unul dintre responsabilii războaielor din Afganistan și Irak. La întrebările despre metodele de tortură pe care le-a autorizat și despre reacțiile și despre utilitatea războaielor pe care le-a dus, Rumsfeld bâjbâie, invocând „necunoscutele cunoscute” din titlu. Filmul se termină cu documentaristul Errol Morris, întrebându-l de ce a acceptat interviul. Răspunsul lui? „That is a vicious question. I'll be darned if I know.” - Paul Petrache

***

Articolul a apărut în gazeta Colaj #2017, realizată de echipa SUB25 la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr de la Alexandria.