Love: închideţi ochii şi deschideţi gura

„Tocmai am testat sistemul 3D și merge perfect, așa că să nu vă speriați. Dacă vine ceva spre voi, închideți ochii și deschideți gura”, e ultimul sfat pe care ni-l dă Gaspar Noé înainte ca luminile să se stingă, iar pe ecran să apară pe post de generic o masturbare leneșă și domestică, care durează câteva minute. El termină, ea culege sperma cu limba. Cumva, pe cât de exotică e pentru un început, secvența e și eliberatoare: știi că ai venit la „porno-ul 3D” al lui Noé, realizatorul unui film de altfel cunoscut în anale ca „filmul ĂLA” (vorbim despre Irréversible, desigur), așa că te scapă de 50% din „șocurile” pe care le-ai fi putut avea pe parcurs.

Povestea se învârte în jurul relației dintre Murphy, un student american la Paris și Electra, o amazoancă de pe malurile Senei, relație roasă în timp de gelozii, țipete și chestii nasoale spuse la nervi, care în prezent nu mai e deloc. Cât timp iubita lui e plecată, Murphy o lasă gravidă pe o puștoaică cu care cei doi au au avut un threesome, așa că prezentul îl găsește mahmur de 1 ianuarie, încercând să facă abstracție de copilul de lângă și rememorând dragostea (și sexul) pierdute, într-o înșiruire de flashback-uri (structura narativă e foarte din zona Irréversible), care se succed ca niște clipiri din ochi. Așa cum e prezentat în film, cuplul obișnuia să se afle în trei stări de agregare: făcând sex, urlând unul la altul ca la ușa cortului sau în semi-reverie romantică, spunându-și chestii gen „o să avem tot timpul grijă unul de celălalt” sau „crezi că o să fim împreună pentru totdeauna?” Amintirile duioase încep să se repete obsesiv în ultima parte a filmului, căpătând aproape un aer de mantră și se duc până la limita suportabilului, făcându-te să te simți ca un atârnache lângă doi oameni combinați care-și îndrugă banalități importante pentru ei, dar care pe tine te fac să țipi de plictiseală.

Noé intră în carnea relației, zgândără alegerile proaste, greșelile și momentele în care zici „gata, nu mai vreau” și îți dă de înțeles că stă în natura umană să îi rănești pe cei pe care-i iubești pentru a obținea împlinirea sexuală. Secvențele de sex nesimulat despre care s-a tot discutat sunt filmate superb și sunt acolo pentru că, da, oamenii care sunt împreună se (și) fut. Cumva, miza regizorală nu se duce mult mai departe de atât - de a încerca să intre în carnea unei relații și de a prezenta cât mai veridic obsesiile carnale și psihologice, obsedându-te și pe tine in the process - și ar fi nedrept să judeci filmul căutând în el altceva decât ce își propune, pentru că dincolo de toate briz-briz-urile vizuale și stroboscoapele marca Gaspar Noé, Love reușește să aducă pe ecran niște frânturi de intimitate pe bune.

Auzindu-l vorbind, îți dai seama că o parte importantă din filmele lui sunt autoreferențiale: sora lui a fost la un moment dat agresată de un individ pe stradă și era să o pățească ca Monica Bellucci, accidentul de mașină menționat în Enter The Void l-a avut chiar el la 6 ani, iar Murphy din Love studiază filmul la Paris și vrea să pună secvențe de sex real în filmele lui despre relații, pentru că „filmele trebuie să aibă sânge, spermă și lacrimi”. Parcă sună cunoscut, nu? Love nu duce lipsă nici de un număr considerabil de cioace - de la copilul lui Murphy pe care-l cheamă Gaspar, la fostul prieten al Electrei pe care-l cheamă Noé (interpretat chiar de Noé, cu o perucă sinistră) și la tot felul de referințe la Fassbinder (Electra repetându-i lui Murphy că fear eats the soul, pentru a-l convinge să facă sex cu un transexual), care contribuie la a-l face cel mai lejer de urmărit film al lui de până acum.

Referitor la accidentul de mașină pe care l-a avut, spune că deși era destul de mic, îi e foarte ușor să rememoreze momentul, pentru că adrenalina te ajută să fixezi un moment în memorie și dintr-un anumit punct de vedere, la fel funcționează și filmele lui: îți bagă tot felul de secvențe care te stimulează atât de intens, încât rămân cu tine multă vreme dup-aia, chiar dacă poate nu ai rămas cu ceva foarte distinct din filmul în cauză. Nu prea poți să spui despre Gaspar Noé că ar fi vreun regizor intelectual sau care să posede un simț al măsurii și e cumva fascinant cum încercând mereu să-ți provoace the ultimate trip ajunge să te supraîncarce în așa fel încât să nu mai vezi decât teribilism și lipsă crasă de subtilitate în demersul lui, ca și cum șoferul care până atunci părea că te duce la destinație începe dintr-odată s-o ia pe contrasens pe o rută ocolitoare. Vezi remarcabila primă parte din Enter The Void, care lasă apoi loc unui terci indigest și gratuit provocator. Cu Love, treaba stă altfel, totuși. Nu încearcă să revoluționeze felul în care este arătată sexualitatea în cinema (ba chiar e mult mai cuminte decât câteva filme din ultimii ani), ci pur și simplu îți ia retinele și timpanele și ți le plasează în mijlocul a doi oameni, dorind ca, la final, să reușească să-ți smulgă măcar o declarație de dragoste necondiționată.