Mai are rost să rămâi?

M-am întâlnit cu Dovlatov acum câțiva ani, când l-am primit cadou cu obligativitatea de a-l citi de la iubitul meu de atunci, probabil cel mai prolific cumpărător și răspânditor al lui pe țară. Oh, nu, alt rus, m-am gândit, oare merită să-mi atristez vara? În Rezervația Pușkin, protagonistul e un alter ego al scriitorului, zis Boris, scriitor nepublicat, alcoolic și plăcut de femei, care își găsește un job de ghid la complexul muzeal Pușkin. De acolo, ne relatează cum i se scurg zilele în cotidianul mizer, înecat în resemnare și alcool al anilor 70 în URSS, în timp ce nevasta lui, care l-a cam părăsit, vrea să emigreze împreună cu fiica lor: cărți poștale vii ale unui lumi care pare că trăiește de pe o zi pe alta. La Dovlatov, umorul nu este un scop în sine, ci un instrument de cunoaștere a lumii în isteria asta fără de sens a vieții: 20% alcool, 50% eufemism și 30% disperare birocratică (asta a zis-o The Paris Review, nu eu). Pe scurt, se râde. Dovlatov scrie inteligent și c-un simț al observației și al clarității remarcabile pentru un om care pare să bea cam tot timpul. 

Pe ecran, Dovlatov e cam cât de sexy mi l-aș fi imaginat. Actorul care îl joacă, Milan Marić, un sârb de vreo 1,98m (ochiometric), e actor de teatru, și a mai avut doar două rolișoare nesemnificative pe marele ecran până acum. În iarna înghețată al lui 1971 la Leningrad, desenează o siluetă inconfundabilă: un bărbat înalt, lat în umeri, purtând un palton imens negru, fularul învârtit de două ori în jurul gâtului și un geamantan de piele în care își cară manuscrisele (de altfel, aduce perfect cu imaginea de pe coperta de la romanul lui Dovlatov, Geamantanul). Privirea e blajină și melancolică, iar dacă zâmbetul cu gropițe îl face să pară vulnerabil în fața vieții în URSS-ul care strânge din nou lațul asupra populației sale, ceva din alura lui de urs tânăr te lasă să crezi că va sfârși prin a învinge sistemul. În cele șase zile pe care le petrecem împreună cu el, principala activitate a lui Dovlatov este de a bate la uși pentru a fi publicat. Dacă la început felul în care este refuzat pare amuzant, pentru că i se cer lucruri absurde, repetiția refuzurilor și a umilințelor prin care trece devine din ce în ce mai crispantă pe măsură ce și personajul pare să o încaseze din ce în ce mai greu. Pe fundalul încercărilor lui de a deveni un scriitor publicat sunt discuțiile pe care le are cu alți prieteni intelectuali, care se strâng împreună la cenacluri și beții, ocheadele cu diverse femei, momentele sincere cu fiica lui, Katia, pe care o poartă în brațe după el ca pe o păpușă, și cele cu femeile care cred cel mai mult în el, mama și soția de care pare că divorțează. Șase zile repetitive, în aparenta banalitate a cărora se strecoară aproape pe nesimțite absurdul și tragicul: interviul pe care trebuia să i-l ia unui poet miner se transformă într-o beție melancolică după ce la situl unde lucrează sunt găsite scheletele unei clase întregi de copii, care se adăpostiseră probabil pe vremea războiului. Nodul în gât pe care îl simți pe genericul de la final vine poate și de la faptul că realitatea asta care pare îndepărtată, URSS-ul anilor 70, se învârte în jurul aceleiași întrebări pe care o auzim tot mai des în România de azi: mai are rost să rămâi?

Dovlatov a ales să plece. În țara lui de adopție, SUA, unde s-a regăsit și cu bunul lui prieten, Iosif Brodski (poet laureat cu Premiul Nobel), a publicat 12 cărți în cei 12 ani pe care i-a mai apucat. În URSS, opera lui a circulat doar sub formă de samizdat și nu a fost publicat oficial decât după moartea lui, în 1990, la doar 48 de ani. Chiar dacă autorii ruși au tendința să se considere intraductibili, ba chiar au aroganța de a considera traducerile în rusă deseori superioare originalului (cum se spune, de pildă despre Shakespeare-ul lui Pasternak, Hemingway-ul lui Brodski sau Vonnegut-ul Ritei Rait-Kovaleva), Dovlatov s-a înțeles bine cu traducătoarele lui în engleză, Anne Frydman și Antonina Buis, cu prima chiar împărțind frățește banii reveniți în urma drepturilor de autor. Fiica lui, devenită Katherine după mutarea în State, i-a adus un omagiu și a tradus chiar ea Rezervația Pușkin. După film, probabil veți da buzna în librării, unde din păcate nu veți mai găsi nici urmă de cele trei romane ale lui publicate la noi de Humanitas, între 2007 și 2011: Rezervația Pușkin, Compromisul și Geamantanul, în traducerea Margaretei Șipoș. 

La Dovlatov, nebunia, înțeleasă ca abatere de la norme și normalitate, pare a fi singura soluție. Asta face cu atât mai frumoasă declarația lui Kurt Vonnegut după ce l-a citit prima oară pe autorul rus: „I expect a lot from you and your works. You have a great talent, which you are ready to give to this mad country. We are happy that you are here.” 

***
Filmul Dovlatov, în regia lui Alexei German Jr., este distribuit de Bad Unicorn și a intrat în cinematografe vineri, 15 iunie.