Mama e numai una

Karin Budrugeac | Ioana Moraru | Gabriela Piţurlea | Teona Galgoţiu | Paul Petrache | Miriam Cihodariu | 08 Mar 2015

Mama de la peep show, mama impecabilă, mama care moare, care omoară, care pierde, care lasă, care țipă și trântește, care toacă mărunt, mărunt, iubind cum numai mama știe.

Sarah Connor - Terminator 2: Judgment Day (r. James Cameron, 1991)

Nu că ar fi 8 martie sau ceva, dar hai s-o spunem pe aia dreaptă: o fi Terminator film cu cyborgi cvasi-indestructibili veniți din viitor și efecte speciale, dar tot Sarah Connor (Linda Hamilton) e toată șmecheria. Chelnerița fragilă din prima parte a francizei și-a făcut temele și a tras de fiare, iar acum mânuiește puști și mitraliere ca pe clătite și bea tequila din sticlă în timp ce pune la cale împiedicarea unei apocalipse a roboților. Pretty cool, huh? Și n-o fi reușit ea să-i insufle bunele maniere lui fiu-su (până la urmă nu cu bune maniere salvezi lumea), dar dacă vine vorba de materia „Hackuit calculatoare în mai puțin de 5 minute” acesta va lua întotdeauna 10 cu felicitări. Așa că vizionarea te va pune un pic pe gânduri și probabil vei fi un pic mai precaut data viitoare când un puști răzgâiat vine la tine și îți spune „Dacă nu mă lași în pace, vin cu mama.” (Paul Petrache)
 
Jane - Paris, Texas (r. Wim Wenders, 1984)

Are un bob blond-pai cu cărare pe mijloc, un pulovăr lung, din mohair roz, cu spatele gol, dresuri negre, și e cea mai frumoasă. E ceva inexplicabil în felul în care gâtul îi unește rotunjimile bobului cu umerii bufanți ai pulovărului. După accentul tărăgănat pare că ar fi din sud. E într-o încăpere mică, înghesuită și stă în dreptul unei oglinzi mari, pentru că locul ăsta e un club specializat în peep shows, iar ea avea nevoie de mai mult decât un loc de muncă, avea nevoie de o altă identitate, probabil ca să îi fie mai ușor să uite că a plecat și a lăsat în urmă un soț și un copil mic. I wanted to see him so bad that I didn't even dare imagine him anymore. Anne kept sending me pictures of him until I asked her to stop. I couldn't stand the pain of seeing him grow up and missing it. (Ioana Moraru)

Maria - Cría cuervos (r. Carlos Saura, 1976)

Titlul filmului vine dintr-un proverb spaniol care s-ar traduce „crește corbi și o să-ți scoată ochii”.

În familia asta morții nu mai contenesc. Tatăl, un militar fascist, moare la începutul filmului, mama este moartă la rândul ei de puțină vreme, șobolanul-pet Roni crapă pe parcurs, iar bunica nu pare să o mai ducă mult. Pentru un copchil, Ana (Ana Torrent) are ochii deosebit de mari, de triști și de trecuți prin viață. În ochii ăștia imenși de insomniacă se oglindesc adorația față de mama absentă, Maria, o femeie plăpândă, sfântă și isterică, indiferența față de unii membri ai familiei, cum ar fi surorile ei și ura față de alții dintre ei, ca mătușa sau tatăl, pe care Ana îi otrăvește energic. Oricum, în casa asta cei vii con-locuiesc cu cei morți, iar absența mamei e compensată de momente pe care Ana le retrăiește zilnic: mama o piaptănă, mama îi cântă la pian, mama îi spune povestea cu Migdăluța ca s-o adoarmă. Legătura dintre ele e tandră, viscerală și aproape erotică, iar Ana îi e complice mamei și-n cele mai grele experiențe, când este înșelată de soț sau când se zvârcolește urlând pe patul de moarte. Interpretată de Geraldine Chaplin, Maria bântuie filmul, frumoasă, eternă și nefericită, ca o întruchipare a nostalgiei. Eternă, pentru că, iată, Ana-adult care ne vorbește dintr-un îndepărtat an 1995 este aceeași Geraldine Chaplin. Nu putem decât să credem că și fiica ei și fiica fiicei ei vor fi tot ea, interiorizate, fascinante și fascinate de moarte. (Karin Budrugeac)

Erica Sayers - Black Swan (r. Darren Aronofsky, 2010)

În filmul ăsta de obicei lăudat pentru alte chestii (sau înjurat pentru plictiseală), se trece cu vederea faptul că duduia cu probleme din rolul principal (Natalie Portman) n-a ajuns la problemele alea chiar de una singură. Pe măsură ce suntem trași în universul ei aproape psihedelic (dac-ar avea curajul să fie), plin de anxietăți, inhibiții și restricții, cu atât descoperim personajul mamei, interpretat de Barbara Hershey, care corespunde alegoric și personajului The Queen* din baletul care are loc mai mult în mintea chinuită a balerinei. O mamă cum am avut uneori ocazia să văd în jur, care își pune fiica la zid la cel mai mic pas în afara traseului glorios planificat de ea, care interzice orice legătură a fiicei cu altcineva, orice mică luare în greutate, orice pas de balet greșit, orice fărâmă de viață și speranță, în cele din urmă.

*O mai știu pe Barbara Hershey dintr-un serial semi-stupizel, dar care e un fel de guilty pleasure - Once Upon A Time - unde joacă același rol de mamă abrazivă și inumană în ambițiile pe care le construiește pentru fiică.

Lavinia Kingsley - The Banger Sisters (r. Bob Dolman, 2002)

Lavinia (Susan Sarandon) pare idealul clasei mijlocii americană de soție-mamă, ca apoi să îți provoace un șoc când descoperi trecutul ei de groupie pentru diverse staruri rock îndoielnice, tinerețea marcată de alcool, droguri și sex roadtrips. Când primește pe neașteptate o vizită de la prietena și colega de depravări din tinerețe, Suzette (Goldie Hawn), copiii ei adolescenți sunt puși în fața unor lucruri greu de crezut sau acceptat. Da, e drept că mamele sunt și femei cu dreptul la o sexualitate a lor, și da, e drept că părinții tuturor au un trecut și că nu are nimeni voie să judece asta, nici măcar propriii copii. Dar dincolo de trip-ul ăsta de maximă toleranță, dacă e vorba de cineva atât de10 dureros de apropiat ca propriii părinți, mai ales în condițiile în care imaginea lor până atunci era cu totul alta, cred că linia s-ar cam trage la cutia plină de dick pics colecționate în tinerețe.

Veronica Whittaker - Easy Virtue (r. Stephan Elliott, 2008)

Kristin Scott Thomas joacă mama-soacră tipică în acest film cumva ușurel și cam mainstream, însă adaptat după o piesă foarte mișto scrisă de Noël Coward în 1924 și ecranizată apoi și de Hitchcock. Da, e melodramă, dar mai adevărată ca multe indie flicks mai stimulante intelectual. Veronica își distruge psihic întreaga familie, își transformă fiicele în niște mici cațe mereu în competiție cu celelalte femei, iar pe fiu încearcă din toate puterile să-l castreze cât poate. Exact ca tipicele „mame de băieți”, motivate, probabil, de teama instinctivă ca partenera fiului să nu-l manipuleze cumva așa cum au făcut ele cu soții lor. Așa că ține-te isterii. Clinic vorbind, psihologii spun că în conflictele soacră-noră vina este a fiului soacrei, pentru că nu este suficient de matur încât să pună piciorul în prag la modul mai ferm, și să transmită clar ideea că are o nouă familie care e pe primul plan. Însă la urma urmei, e greu să fii ferm tocmai cu mama ta, mai ales dacă te-a făcut să o vezi ca pe o victimă a circumstanțelor (pe filmul de taică-tu-i un iresponsabil, a trebuit să-l culeg din bordeluri și să mă ocup eu de tot etc). (Miriam Cihodariu)

Rebecca - 1.000 Times Good Night (r. Erik Poppe, 2013)

Când are posibilitatea de a însoți o femeie îmbrăcată în explozibil spre piața în care se va arunca în aer, Rebecca (Juliette Binoche) se urcă în mașina extremiștilor, dar asta nu înseamnă că nu-și iubește familia. Când scapă, totuși, cu viață și îi promite soțului ei că a terminat-o cu fotografiile în zonele de conflict și că va sta mai mult pe-acasă, în Irlanda, Rebecca simte că abandonează zeci de cauze și pe sine, dar asta nu o face o mamă rea. Când, într-o descindere educativ-lucrativă în Kenya, își lasă fiica mai mare urlând într-o mașină, iar ea aleargă să fotografieze oameni împușcând oameni într-o tabără de refugiați, Rebecca arată că trăiește pentru a fugi de-acasă. Că viața normală pentru ăștia ca noi, care ne trezim zilnic la aceeași oră, în același pat, cu aceleași mic-dejunuri și drame existențiale, peticind constant balonul în care să ne fie cât-mai-bine nu intră-n programarea ei genetică. Ca să-i poată arăta lumii cât de stricată e, fotojurnalista Rebecca trebuie să fisureze tot ce-a construit vreodată pe pământuri mai blânde, chiar cu riscul de a pierde totul. Despre asta scrie și Lynsey Addario.

Mrs. Moskowitz - Minnie and Moskowitz (r. John Cassavetes, 1971)

Uită-te la el, ditai omul și muncește-n parcări. Aduce flori prea mari de te miri unde, sigur le-a găsit pe undeva. N-are casă, n-are ambiție, bine n-arată, Albert Einstein, he’s not. De ce l-ai vrea ca soț? De ce l-ai vrea ca fiu?

Mamă Cassavetes (Katherine Cassavetes), mai ia un pic dezamăgirea din partitură și fă-o opresiune, tandrețe, dependență, țignal logoreic. Știm noi cât îl iubești pe mustăcios, acum mai fă-l nițel de rahat, stânjenind toată masa, că suntem niște sadici, firește.

Jeanne Dielman - Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles (r. Chantal Akerman, 1985)

Jeanne Dielman (Delphine Seyrig) e cea mai singură dintre toate mamele singure din lumea asta. Are o soră în Canada cu care-și mai scrie din când în când, o vecină care-și lasă bebelușul la ea din când în când și un fiu pe care-l întreține prostituându-se la ea în cameră și căruia nu-i ascunde că sexul cu tatăl lui era doar un detaliu într-o relație cu un bărbat pe care nu-l iubea. Nu are alte motive să iasă din casă în afară de cumpărături și dusul la poștă, dar, deși ai 201 minute la dispoziție, nu te întrebi de ce nu-și caută un serviciu care s-o scoată dintre pereții apartamentului și nici nu te obosești să-i găsești salvări ipotetice. Stai și te uiți la Jeanne cum decojește cartofi pe ziar, de sus în jos, fâșie după fâșie, unduindu-și degetele până cartoful e perfect curățat și îl pune în ligheanul cu apă de alături, ca să treacă apoi la următorul cartof. Și în timp ce așterne, ca de obicei, prosopul pe patul unde-și tolerează, ca de obicei, clienții, știi încontro se îndreaptă. Te prăbușești în pustiul cotidian al celei mai singure mame din lume și zilele trec la fel, doar cu alt gust, până când: marți, tocană cu cartofi. Miercuri, șnițel. Joi, carne tocată, orgasm și o pereche de foarfece. (Gabriela Pițurlea)

Carolyn Burnham - American Beauty (r. Sam Mendes, 1999)

Mama (Annette Bening) e genul de femeie care are grijă de ea, cu meticulozitate. Și de fapt nu numai de ea, dar și de casă, de grădină, de mașină, de orice poți să atingi. Însă dacă chestiile mai teoretice gen afecțiune, interes sincer față de ce mă preocupă sau empatie s-ar aduna la un loc și s-ar materializa într-un organ, în loc de organul ăsta mama ar avea o gaură gri, în care dacă ai pune mâna s-ar simți ca în interiorul găurii de scurgere de la cadă când încerci s-o desfunzi pe orbește și dai de ghemuri de păr cleioase, mâzgă, picioare întortocheate de gândac și alte mărunțișuri care îți intră sub unghii. Când închid ochii și mă gândesc la moarte, invariabil o să-mi imaginez sicriul tapetat cu rujul cu contur perfect, tocurile lipite de niște picioare pe care eu n-o să le am niciodată (fapt pe care mi-l amintește în fiecare dimineață, zâmbind), și un fel de cârlionți care ar sta ficși chiar și dacă aș da-o cu capul de asfalt de suficiente ori încât puterea cu care jetul de sânge i-ar zvâcni pe nas ar fi direct proporțională cu ascensiunea râsului ei cu care îl împroșcă pe tipul cu care flirtează, de față cu tata. Nu că tata ar avea organul mai sus menționat, dar măcar el nu își poleiește gaura putrezită cu parfum, creme și bijuuri. Mi se întâmplă rareori să mi-o amintesc cum era când eram mică. Părea fericită. Mă sperie cum se decojesc unii oameni, și lasă în urmă doar piele care se bălăngăne prin casă, la serviciu, la magazin, la salon, într-o cameră ieftină de hotel și înapoi. Îmi vine din când în când să mă duc la ea și să-i arăt pieile de care s-a lepădat. Dar cred că fața ei s-ar schimonosi atât de tare încât rujul, mărgelele, rimelul, adică singurele chestii pe care mai reușește să le înțeleagă, s-ar amesteca una-n alta cu o intensitate din ce în ce mai mare până ar împroșca toată casa, ba chiar ar pocni prin ferestre, prin acoperiș și când m-aș uita în jurul meu, ar fi gri.

Dar în loc de compasiune, nu simt nimic. Pentru că dacă ești embrion într-o placentă cu gust de picioare întortocheate de gândac, și în loc de lapte sugi zeamă de ruj dens, și în loc de pupici de noapte bună asiști la crize de nervi interminabile, n-ai nicio șansă la organul mai sus menționat, pentru că te naști direct fără. Dar de trandafirii din împrejurul casei sau de plăcinta de la cină n-ar fi deloc corect să comentez. Pentru că sunt perfecte. (Teona Galgoțiu)
Pin It email