„Am omorât atâţia jidani, de mi-am săturat ficaţii”.
Citatul de mai sus aparține unui ofițer român. Probabil a fost înmormântat cu onoruri militare.
Sunt niște poze între cele alese de Jude care înfățișează, în fundal, Bărăganul iarna. E așa o disperare în pamântul ăla gol, rece, cu pete de zăpadă, care nu poate fi descrisă. Nu știu dacă ați avut vreodată ocazia, dar e o experiență să privești câmpia aia ostilă iarna. Pentru câteva minute doar. Ei bine, sunetul vocii lui Horia Sima peste câmpul acela rece dă o măsură a absurdului pe care nu o poți obține altfel.
Țara Moartă nu e un documentar. E mai degrabă un eseu. O serie de întrebări rostite pe jumătate. În funcție de locul pe care stai poate fi o formă ușoară de trolling, punct de pornire al unei discuții sau prilej de concluzii. Măcar pentru asta trebuie văzut. Pentru o discuție în plus.
Ieși de la el mârâind: Țara morților mă-sii. Aici nimic nu e simplu vreodată. [Teodor Tiță - textul complet, aici]
Vieți paralele
Cu Țara Moartă, regizorul Radu Jude continuă seria de filme care umplu golurile de istorie cu care învățământul românesc, prea mult timp concentrat pe glorificarea națiunii, ne-a lăsat pe mulți dintre noi. E despre anii dinainte și din timpul celui de-al doilea război mondial și cum co-există viața banală a Sloboziei cu extremismul, anti-semitismul și crimele perioadei.
Cu Țara Moartă, regizorul Radu Jude continuă seria de filme care umplu golurile de istorie cu care învățământul românesc, prea mult timp concentrat pe glorificarea națiunii, ne-a lăsat pe mulți dintre noi. E despre anii dinainte și din timpul celui de-al doilea război mondial și cum co-există viața banală a Sloboziei cu extremismul, anti-semitismul și crimele perioadei.
Locuitorii Sloboziei sunt cei surprinși de Costică Acsinte, un fotograf local care a lăsat în urmă o imensă arhivă de imagini de epocă cu copii, soldați, țărani, cumetrii, tăieri de porc etc. Pe fundal – căci filmul e de fapt o succesiune de fotografii, ca un slideshow – Jude a suprapus cântecele legionare, discursuri politice și fragmente din jurnalul doctorului Emil Dorian, care povestește nenorocirile pe care le îndură evreii români în aceeași perioadă. Imaginile și sunetele par vieți paralele, așa cum suntem în pericol să trăim și azi. Măcar ca avertisment să mergem să-l vedem. [Cristian Lupșa]
Absurd?
Am ieșit săptămâna trecută din sală de la Țara moartă cu o jenă maximă în suflet. Singurul gând nelegat de film, cumva, ci de actul artistic ca atare, era că e mișto că în noul val al cinemaului ro e și un regizor ca Radu Jude, preocupat de istorie și de mistificarea ei. Nu e comod ce face Jude de vreo trei filme încoace (să ne ținem tari pentru ce i-o ieși cu atacul ro de la Odessa, care se filmează as we speak). Dar e atât de necesar. Ca aerul. Țara moartă vorbește despre pogromul de la București și despre măsurile antisemite ale regimului Antonescu; vorbește despre oameni și călăi.
Folosește imagini frumoase, cu oameni simpli care și-au văzut de viețile lor mici în timp ce viețile mici ale altora erau luate pe sus. The only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing, btw. Nu învățăm istorie la școală. Nu mi-amintesc nimic despre pogromuri, prietenul meu nu a știu până când nu a venit la facultate în București că există evrei în România. Credea că sunt numai români. Pare absurd și de necrezut, dar e atât de absurd, în lumina ultimelor răcnete și manifestări naționaliste? De asta cred că e necesar filmul lui Jude – spune poveștile alea pe care istoria oficială le trece cu vederea, voit sau cu lejeritate. Nu vă fie frică să mergeți, să înțelegeți și să vă fie jenă. [Cătălina Miciu]
Un poem dureros
Că a avut loc un Holocaust am aflat prin liceu. Că ar fi avut loc un Holocaust în România nicio vorbuliță. O mai întrebam din când în când pe bunica cum fuseseră anii 30 și apoi războiul. Îmi spunea numai că sirenele deveniseră obișnuință și că la ei în oraș (Turnu Măgurele) erau negustori evrei, de postavuri și delicatese. Atât. Cu stupoare am aflat în facultate că și pe la noi bântuise Holocaustul. Bine de tot, chiar. Am mai citit una-alta despre subiect, dar până să văd filmul lui Jude nu am fost în stare să cuprind dimensiunile fenomenului. Mărturia lui Jude alătură, așa cum promite încă din subtitlu, realități paralele. Români curați și frumos îmbrăcați stând cuminte la pozar, exact ca-n fotografiile bunică-mii. Femei vesele în costume de baie pe malul Dunării. Porci sacrificați de Crăciun și țuică ciocnită la birtul din sat. Ca și cum nimic anapoda nu s-ar întâmpla pe lume. Toate aceste imagini se amestecă molcom cu fragmente din jurnalul medicului evreu Emil Dorian și cu propaganda radio a vremii. Sunt relatate sec realități greu de înghițit. Copii evrei înfipți în pământ ca să nu miște și executați cu mitraliera. Fuehrer-ul glorificat. Vagoane ale morții cu destinația Transnistria. Și toate, toate astea în timp ce viața merge înainte. În timp oamenii se însoară, bărbații poartă nonșalant arme, femeile se machiază, copiii se nasc, merg la pozar. Țara Moartă dă întreaga măsură a cât de ușor poate fi manipulat un întreg popor, în bătaia istoriei. E un poem dureros, dar care trebuie văzut. [Corina Murafa]
Ce nu știam
Am intrat să văd Țara Moartă cu gândul că știam destul de bine ce urma să văd. Credeam că știu destul de bine perioada respectivă, dar am aflat că habar n-aveam de fapt. Sigur, știam că în România au fost uciși sau trimiși la moarte sigură între 250 și 350 de mii de evrei, știam că în 1930 trăiau aproximativ 750.000 de evrei în România, iar astăzi abia trecem de 10.000, știam despre legionari, Carol al II-lea și Ion Antonescu. Ce nu știam este tocmai cât de ușor am trecut de la o societate care asigura în mare parte drepturi egale și proteja o minoritate de abuzuri la o societate care umilește și agresează oameni pentru simplul motiv că s-au născut cu un anumit nume sau o anumită religie. Trecerea a fost aproape insesizabilă pentru oricine în afară de cei direct vizați, iar asta ar trebui să ne amintească și nouă cât de ușor se pot schimba lucrurile dramatic chiar și în ziua de astăzi.
Ideea de film istoric în România a fost delegimată de ani și ani de filme proletcultiste sau protocroniste, à la Sergiu Nicolaescu, dar Țara Moartă este un candidat foarte bun nu la un film fabulos de export, cum ne-am tot învățat, ci la un film cult pentru uz intern. E important tocmai pentru că ne lipsește atât de mult contextul acelor ani și acelor acte de genocid. A apărut în acest film, sub o formă atât de didactică, tocmai pentru că a lipsit din manualele noastre de istorie. [Dani Sandu]
Absurd?
Am ieșit săptămâna trecută din sală de la Țara moartă cu o jenă maximă în suflet. Singurul gând nelegat de film, cumva, ci de actul artistic ca atare, era că e mișto că în noul val al cinemaului ro e și un regizor ca Radu Jude, preocupat de istorie și de mistificarea ei. Nu e comod ce face Jude de vreo trei filme încoace (să ne ținem tari pentru ce i-o ieși cu atacul ro de la Odessa, care se filmează as we speak). Dar e atât de necesar. Ca aerul. Țara moartă vorbește despre pogromul de la București și despre măsurile antisemite ale regimului Antonescu; vorbește despre oameni și călăi.
Folosește imagini frumoase, cu oameni simpli care și-au văzut de viețile lor mici în timp ce viețile mici ale altora erau luate pe sus. The only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing, btw. Nu învățăm istorie la școală. Nu mi-amintesc nimic despre pogromuri, prietenul meu nu a știu până când nu a venit la facultate în București că există evrei în România. Credea că sunt numai români. Pare absurd și de necrezut, dar e atât de absurd, în lumina ultimelor răcnete și manifestări naționaliste? De asta cred că e necesar filmul lui Jude – spune poveștile alea pe care istoria oficială le trece cu vederea, voit sau cu lejeritate. Nu vă fie frică să mergeți, să înțelegeți și să vă fie jenă. [Cătălina Miciu]
Un poem dureros
Că a avut loc un Holocaust am aflat prin liceu. Că ar fi avut loc un Holocaust în România nicio vorbuliță. O mai întrebam din când în când pe bunica cum fuseseră anii 30 și apoi războiul. Îmi spunea numai că sirenele deveniseră obișnuință și că la ei în oraș (Turnu Măgurele) erau negustori evrei, de postavuri și delicatese. Atât. Cu stupoare am aflat în facultate că și pe la noi bântuise Holocaustul. Bine de tot, chiar. Am mai citit una-alta despre subiect, dar până să văd filmul lui Jude nu am fost în stare să cuprind dimensiunile fenomenului. Mărturia lui Jude alătură, așa cum promite încă din subtitlu, realități paralele. Români curați și frumos îmbrăcați stând cuminte la pozar, exact ca-n fotografiile bunică-mii. Femei vesele în costume de baie pe malul Dunării. Porci sacrificați de Crăciun și țuică ciocnită la birtul din sat. Ca și cum nimic anapoda nu s-ar întâmpla pe lume. Toate aceste imagini se amestecă molcom cu fragmente din jurnalul medicului evreu Emil Dorian și cu propaganda radio a vremii. Sunt relatate sec realități greu de înghițit. Copii evrei înfipți în pământ ca să nu miște și executați cu mitraliera. Fuehrer-ul glorificat. Vagoane ale morții cu destinația Transnistria. Și toate, toate astea în timp ce viața merge înainte. În timp oamenii se însoară, bărbații poartă nonșalant arme, femeile se machiază, copiii se nasc, merg la pozar. Țara Moartă dă întreaga măsură a cât de ușor poate fi manipulat un întreg popor, în bătaia istoriei. E un poem dureros, dar care trebuie văzut. [Corina Murafa]
Ce nu știam
Am intrat să văd Țara Moartă cu gândul că știam destul de bine ce urma să văd. Credeam că știu destul de bine perioada respectivă, dar am aflat că habar n-aveam de fapt. Sigur, știam că în România au fost uciși sau trimiși la moarte sigură între 250 și 350 de mii de evrei, știam că în 1930 trăiau aproximativ 750.000 de evrei în România, iar astăzi abia trecem de 10.000, știam despre legionari, Carol al II-lea și Ion Antonescu. Ce nu știam este tocmai cât de ușor am trecut de la o societate care asigura în mare parte drepturi egale și proteja o minoritate de abuzuri la o societate care umilește și agresează oameni pentru simplul motiv că s-au născut cu un anumit nume sau o anumită religie. Trecerea a fost aproape insesizabilă pentru oricine în afară de cei direct vizați, iar asta ar trebui să ne amintească și nouă cât de ușor se pot schimba lucrurile dramatic chiar și în ziua de astăzi.
Ideea de film istoric în România a fost delegimată de ani și ani de filme proletcultiste sau protocroniste, à la Sergiu Nicolaescu, dar Țara Moartă este un candidat foarte bun nu la un film fabulos de export, cum ne-am tot învățat, ci la un film cult pentru uz intern. E important tocmai pentru că ne lipsește atât de mult contextul acelor ani și acelor acte de genocid. A apărut în acest film, sub o formă atât de didactică, tocmai pentru că a lipsit din manualele noastre de istorie. [Dani Sandu]
Nu ai privit niciodată fotografiile lui Costică Axinte atât de îndelung, intens și în detaliu precum te lasă filmul s-o faci; întârzie pe fiecare în parte cât să te familiarizezi cu oamenii care pozează - unii stângace, alții de parc-ar fi născuți în fața camerei, alții pur și simplu dezarmant. E ca și cum te-ai uita la diapozitive pe un perete alb al casei, doar că ecranul e de cinema și oamenii din poze nu sunt rude ale tale.
Dar ar putea fi.
Recunoști ceva familiar în zâmbetele crispate, în felul în care nu știu ce să facă cu mâinile, în tristețea aia pârguită din ochi, în determinarea pe care o simți în niște gesturi prinse. Recunoști din haine, obiecte de mobilier, clădiri. Vocea lui Radu Jude vorbește despre atrocități făcute de oameni, suportate de oameni, iar tu îi vezi în casele lor, pe ulițele lor, în familie, cu prieteni, la înmormântări sau momente de veselie, ca în vizită la străbunici.
Și te gândești că și atunci, ca și acum, ce ar trebui să poți în viață e să împarți timpul vremurilor tale cu ceilalți oameni care le trăiesc împreună cu tine. Și să încerci să fii om cât faci asta. [Karin Budrugeac]
Vorbele duc la fapte
La Țara Moartă trebuie să mergi dintr-un singur motiv: să afli, o dată pentru totdeauna, că vorbele duc la fapte.
Fragmentele din jurnalul medicului evreu Emil Dorian, suprapuse pe fotografii din colecția Costică Acsinte, îți vorbesc de atrocități de nedescris, comise de români. Pentru că nu, nu e cum ai învățat la școală, n-am fost aliați de conjunctură ai nemților. Ai noștri au fost la fel de răi ca și ceilalți în războiul ăla oribil. Iar atrocitățile alea nu puteau fi comise fără a fi pregătite, din timp, de vorbe, de indivizi care, din confortul poziției lor de intelectuali sau politicieni, aruncau cu ură în toate direcțiile, fără grijă pentru consecințe. Într-o lume care pare să preia tot mai des atitudinea anilor 1930, schimbând doar țintele, e bine să înțelegi de ce uneori ce-a fost spus nu poate fi nespus și ce-a fost făcut nu trebuie uitat. Jude te ajută să-ți amintești ce, poate, n-ai știut. [Mihai Ghiduc - cronica, aici]
Memoria scurtă a istoriei de neam
Nu cred în defect de naţie, toţi avem aceeaşi şansă în faţă istoriei. Dar cred cu tărie că marea problemă a oamenilor este memoria scurtă a istoriei de neam şi lipsa de interes, de multe ori dictată de vremuri. Să vezi Ţară Moartă/The Death Nation este în primul rând un gest de solidaritate. Iar că metaforă antropoligică, filmul îţi aduce aminte de o altă istorie, cea cotidiană, pe care n-o simţi atât de departe.
Radu Jude nu interpretează, doar prezintă perspectiva omului abuzat de vremuri totalitare şi fotografiile cotidianului, propune un exericițiu de imaginaţie care ţine de suflet. Mergeţi să-l vedeţi. [Anca Dănilă]
Minciuna, o crimă colectivă
„Antonescu s-a dus la ei și i-a întrebat: munciți? Nu. Plecați la război? Nu. Faceți aia? Nu. Faceți ailaltă? Nu. Păi și atunci, ce vreți?” Dacă îl întrebi pe tata, n-a fost Holocaust în România. Evreii, oameni inteligenți, de altfel, (cu un simț foarte bun al afacerilor) voiau să facă bani pe seama românilor în timpul Războiului, fără să se implice altfel. Morțile sunt regretabile, dar „scopul scuză mijloacele”.
E tata un sadist fără conștiință? Nu. E un bărbat de 58 de ani care s-a plimbat prin toată Europa, citește câteva cărți pe lună, e pasionat de istorie, antisemit, rasist și homofob. E un om căruia i se pare inuman ce s-a întâmplat cu evreii din celelalte țări, dar care e ferm convins că ăștia de aici și-au meritat-o și că, oricum, regimul a fost blând cu ei.
În spiritul ăsta a crescut-o și pe fii-sa. În discuțiile noastre cu și despre istorie, niște monologuri din partea lui, îmi repeta sistematic aceleași teorii despre poporul român, vitejia lui și soarta atroce. Și am crezut. Doar tata citise atâta istorie, știa ce zice. Repetam, cu ochii înroșiți de îndârjire și venele umflate, că Antonescu a încercat, dar ei n-au vrut. Că țiganii au meritat-o și ei. Și nimeni nu mă contrazicea, nici profesorii, nici colegii, nici prietenii.
În liceu, istoria României de după 1923 a fost condensată în vreo două capitole, undeva la sfârșitul clasei a 12-a. Atât: fără legionari, fără fascism, fără nazism, Antonescu exista, dar nu prea. Nimic de asasinate, deportări, foamete, steaua lui David, Odesa, Iași, Transnistria. Când am citit prima dată despre asta, mă simțeam spălată pe creier.
Vocea lui Jude, din film, nu-i una de povestitor. Citește fără prea multă intonație dintr-un jurnal al fricii și al dezumanizării. Iar alăturarea asta, destul de brută, de imagini cu viața banală a românului și relatări ale atrocităților Holocaustului, mi-a pus un singur gând în cap: că tot ce facem, ca popor, e să demonstrăm că suferința noastră e mai importantă. Chiar dacă asta înseamnă să radem o parte din istorie, să ignorăm realitatea, să ne învățăm copiii să-i urască pe alții, să mințim și să rămânem proști. Ceilalți n-au fost victime, pentru că noi eram victimele. Și poate că a venit momentul să încetăm. Să ne asumăm răspunderea, să ne informăm, să înțelegem cine dracu suntem. Și să umplem sălile la un film care ne spune adevărul. Iar după film să pornim discuțiile. [Denisa Niță]
***
Vezi unde rulează Țara Moartă săptămâna asta.
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg){kind=small}
.jpg)
