Moonrise Kingdom - kaki, iubiri și copii

Cum ar fi un film numit Being Wes Anderson? Oare de câte zeci de oameni ar fi nevoie ca să creeze mizanscena perfectă pentru creierul lui? Poate doar așa ni s-ar explica atenția pentru detalii, recurența obsesiilor și numărul mare de referințe cinematografice din filmele lui. Clar Wes e printre preferații generației sub 25 pentru că a știut de la început să adune o distribuție care să atragă atenția, cu care construiește povești sub forma unor cărticele de copii, cu decupaje în relief când le deschizi la mijloc.

Cu Moonrise Kingdom a deschis Cannes în 2012. La prima vedere: boy meets girl. E vara lui 1965, pe o insulă în New England. Suzy (Kara Hayward) e un fel de Lolita (coincidență sau nu, tot de 12 ani) cu pleoape colorate inegal cu fard turcoaz, rochie pepit, șosete ¾ și chiloți în carouri asortați cu o bustieră albă. Poartă mereu un binoclu atârnat de gât, pentru că, după spusele ei: „It helps me see things closer, even if they’re not very far away. I pretend it’s my magic power”. L-a cunoscut pe Sam (Jared Gilman) cu o vară înainte, la un spectacol de-al școlii, unde era costumată în corb și avea mâna badajată pentru că spărsese o oglindă, că așa face ea când e nervoasă (deci, mai mult Black Swan și mai puțin Poe). Și-au scris un an de zile, până când Sam a fugit de la tabăra de cercetași Khaki Scouts prin gaura făcută în laterala cortului, à la Shawshank Redmption (posterul cu Rita Hayworth a fost înlocuit cu o hartă, însă) și s-au întâlnit. Sam are ochelari cu rame groase, căciulă cu raton atașat și e ținta tachinărilor din tabără. Suzy probabil îl place pentru că e curajos și orice replică de-a lui pare memorabilă. A furat din tabără echipament complet, pe când Suzy cară după ea un pisoi, un geamantan cu cărți și un pick-up. Împreună, pleacă în căutarea unui golfuleț cu încărcatură istorică, cu scopul de a se bucura de ce pare a fi, cum e și normal la 12 ani, dragostea vieții. Între timp, toată insula, de la părinți, poliție, asistență socială, la cercetași s-a mobilizat să-i caute. Ea amintește de Jordana din Submarine și de Margot din The Royal Tenenbaums. Dar prea puțin bizară, prea puțin dark. Sam e orfanul ciudațel și serios, refuzat până și de familia adoptivă, și similar din atâtea puncte de vedere cu Max din Rushmore, că parcă îți e mai curând drag de el. 

Dacă ne uităm la adulţii din film, ne dăm seama rapid că puştii sunt mai maturi decât oricare din ei. Când zici Wes Anderson, te aștepti să-l găsești pe Bill Murray în capul distribuției, că doar a apărut deja în cam toate filmele regizorului. Așadar, Murray și cu Frances McDormand sunt părinții lui Suzy, prinși într-o căsnicie răsuflată de ceva timp și cu prea mulți copiii. Chiar de la început, cadrele de interior ne sunt fragmentate de acțiunile paralele ale cuplului, la fel de paralele ca viața pe care personajul lui Frances McDormand o are alături de polițistul insulei, Captain Sharp, jucat de Bruce Willis. El e printre cele mai agreabile personaje: și-a ratat trenurile vieții, dar privește cu o înțelepciune nebănuită zilele trecute. Edward Norton joacă un personaj dezamăgitor: responsabilul peste cercetași, ușor cam geek, veșnicul burlac solitar, dar printre puținii interesați de soarta lui Sam. Mai avem un fel de narator care ne explică cum stă treaba pe insulă, care seamănă perfect cu Steve Zissou sau cel puțin poartă același gen de căciulă. Şi Tilda Swinton în rol episodic de domnișoară bătrână (scuzați pleonasmul) trimisă de asistența socială pentru a-l recupera pe Sam.

Problema multora la adresa lui Wes Anderson ține de vechea dezbatere formă versus fond. Wes Anderson nu e un povestitor, ci mai curând un tip care s-a lăsat de Pictură prin anul doi, pentru că se simțea constrâns. N-are talentul de a scrie povești captivante, dar poate contura niște personaje pe care nu le uiți prea ușor și știi sigur că ai fost măcar o dată în locul lor. Sigur, caracteristicile personajelor se repetă, și urmează un șablon: familii problematice, cu triunghiuri amoroase, puști isteți, dar neînțeleși sau iubiți insuficient, și povești de dragoste imposibile. Dar nu toți urmăm, până la un punct, un pattern? Nu ne-am dori cu toții la un moment dat să fim Suzy și Sam, împotriva tuturor, dansând pe muzica lui Françoise Hardy pe o plajă pustie, în lumea noastră perfect simetrică și asortată cromatic? Moonrise Kingdom e doza de inocență cu șarm, absolut necesară la cinema din când în când.