My Week With Marilyn

În biblioteca din castelul Windsor, personajul Marilyn Monroe (Michelle Williams) își exprimă în glumă o dorință, dar, fără să știe, anticipează cultul imaginii ei. Atunci când i se prezintă un portret vechi de 400 ani, ea spune: „Sper să fiu și eu la fel de frumoasă peste 400 de ani". O replică ce poate naște întrebări interesante despre seducția à la Marilyn: cât de periculoasă poate fi când devine o religie personală? Cât de în serios să luăm conceptele de femeie-trofeu și de femeie-cult ?

Oamenii voiau doar s-o vadă cum își joacă propriul rol de femeie-icon; mai mult de atât nu vrea de la ea nici măcar Sir Laurence Olivier (Kenneth Branagh), regizorul The Prince and the Showgirl (1957). Numai că Marilyn e bântuită de obsesia faptului că nimeni nu o ia în serios, nici măcar soțul ei, dramaturgul Arthur Miller. Luptă din răsputeri să fie o actriță serioasă și să adopte tehnici considerate serioase: cea mai populară metodă în rândul regizorilor ca Elia Kazan era The Method, maniera prin care actorii gândeau personajele psihologic, astfel încât transpunerea să fie una totală. Lui Marilyn i se pare că întreaga echipă are ceva cu ea, iar faptul că tânărul Colin Clark pare să o ia în serios o face să se apropie de el. Romantismul lui adolescentin îl face să o vadă ca pe-o ocărâtă (cum și filmul încearcă să ne facă s-o vedem) și, cu naivitatea specifică vârstei, se gândește chiar s-o salveze din caruselul showbiz-ului. Marilyn, la 30 ani, devenise însă greu de oprit.

Majoritatea cadrelor din film sunt într-o lumină clară ce-i indundă pielea și privirea, evidențiind senzualitatea ei senină. Există doar o secvență, cu mașina care trece printr-o pădurice, fimată în clarobscur (cu Autumn Leaves a lui Nat King Cole pe fundal), unde Marilyn pare să aibă o licărire de conștiință de sine și de cum trăiește.

Michelle Williams își construiește jocul cu migală, prin răsuflări punctate, pași mici în rochii-sirenă, mișcări controlate ale buzelor sau ale mâinii. Reușește să treacă de la Marilyn cea slăbită, bolnăvicioasă, la cea nesigură, completând registrul cu Marilyn-femeia fatală, care poate seduce pe oricine cu o simplă bătaie de gene.

Filmul e punctul de vedere romantic al lui Colin Clark. O poveste conservatoare, care nu riscă să problematizeze cultul, ci vrea doar perpetuarea și întărirea lui. Nu o face pe Marilyn să fie privită ca o femeie mai complexă, ci conduce spectatorii spre hipersensibilitatea pe care, din păcate, Marilyn o folosea prea des.