„No”: publicitatea bate dictatura

În toamna anului 1988, în Chile se organiza un plebiscit extrem de important. Ca și cum am fi avut noi voie să votăm dacă mai vrem comunism, a se citi dictatură militară, sau încercăm și democrație. Dacă votai DA, îți asumai ca Pinochet să mai rămână în fruntea statului încă opt ani. Tabăra NU era pentru libertate.

„15 minute de emisie împărțite într-o grămadă de opinii diferite, pierdute în miez de noapte. Asta va avea opoziția. Tabăra DA va avea cele 15 minute și tot restul timpului de emisie.”

Dar 15 minute de TV nu-i tocmai puțin, chiar și în condițiile în care nimeni nu crede că tabăra NU are vreo șansă de câștig. Nici măcar membrii partidelor care o susțin. Aceștia se mulțumesc cu faptul că, în fiecare zi timp de o lună, vor avea ocazia să spună lucrurilor pe nume: 3000 de morți, 1000 de dispăruți… Rene Saavedra (personaj fictiv) e un publicitar proaspăt întors dintr-un exil în Mexic. Circulă pe skateboard și vorbește despre America, concurență și încredere în propriul produs. Nu știe nimic despre partidele politice și care în ce direcție activează. Dar e convins că singura șansă de câștig stă într-o campanie veselă, colorată, aspirațională, care să scoată oamenii din case de bucurie, nu de jale. Se pune pe treabă, rezistă stoic la vicisitudini și reușește să livreze formula câștigătoare.

E greu să spui o poveste cu final cunoscut într-un ritm alert și mereu surprinzător. Și mai greu este să recreezi o întreagă epocă. Dar să introduci în poveste 30 de minute de imagini de arhivă aproape fără să se cunoască, e infinit mai complicat. Pablo Larrain le face pe toate, chiar bine. Folosește o cameră Sony U-Matic din anii 1980. Povestește că a găsit în America doar patru funcționale, dintr-un total de 20. Că se opreau fără motiv și nicio piesă din dotare nu avea vreo legătură cu tehnologia HD. Un calvar. Dar a meritat. Pentru că pasajele reale de emisiuni se potriveau atât de bine cu restul. Aceeași imagine grunjoasă, neclară și mult prea galbenă. Practic, Larrain a reușit o repovestire a trecutului live. Și peste toate astea, filmul este și comedie, ceea ce aduce infinit mai multă greutate finalului ambivalent. Acolo, toată greutatea stă pe umerii lui Saavedra, interpretat de Gael Garcia Bernal, care o fi mic de statură, dar umple ecranul. E și primul actor de Hollywood cu care lucrează regizorul chilian. Colaborarea încheie trilogia de povești pe timp de dictatură (după Toni Manero și Post Mortem). No a obținut o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin, iar Larrain, premii și nominalizări cât să aștepte toată lumea să-i intre filmul în cinematografe sau să apară vorbe despre următorul.

Au existat discuții despre abordarea poveștii. Că No ridică în slăvi publicitatea uitând de eforturile altora, că simplifică problema. Unghiul prin care sunt văzute evenimentele rămâne la latitudinea fiecăruia. Larrain l-a ales pe ăsta. Poate și pentru că știe despre ce vorbește.

We live in a supermarket today, and if you wanna have a decent education you have to pay a lot of money. If you wanna have good healthcare, you have to pay a lot of money. My country is divided into seven pockets, it’s owned by seven guys between the little states and big companies. And all that, that pact was sealed in this campaign… because the ‘No’ won, but we kept the system of the ‘Yes,’ and we’re paying a high price for that. (Pablo Larrain)