Oana, Ana şi Iulia în lumea largă

Pun reportofonul pe masă și apăs record. Câteva secunde nimeni nu spune nimic. Apoi, se aude destul de tare o bormașină. Oana se duce să închidă geamul, zgomotul rămâne afară, Oana se întoarce la masă și-mi spune: „Cred că am îmbătrânit, poți să începi cu asta.”

Am început cu începutul. Cum dădeau ele toate la UNATC (ATF pe atunci), Iulia la regie, Oana și Ana la scenaristică și încă nu se cunoșteau. Iulia își amintește că a văzut-o pe Ana pentru prima oară într-o toaletă: „Auzisem despre ea zvonuri că are pile și o să dea la regie. N-avea nici pile, nu dădea nici la regie. Dădea la scenaristică, dar am urât-o de la început. Pentru că eu mai picasem o data la ATF și mi-era frică de ăștia cu pile.”

Râd toate trei și Oana continuă: „Rugin era mică și foarte prietenoasă. Cel puțin așa părea, față de mulți alții de acolo, de care ne temeam… că în primul an te temi. Adică, încerci să vezi cine, ce și cum, dar nu știi, e o testare de teren până la urmă, să vezi cu care te-ai înțelege, cu care te-ai omorî. Și mi se părea foarte ușor de comunicat cu Rugin. E vorba de înălțime până la urmă, că amândouă suntem mici.”

„Eu am o imagine cu Răsu,” se bagă Iulia în vorbă, „de la primul sau al doilea curs comun pe care îl făceam în anul întâi, când avea un pulovăr portocaliu pe gât și ochelari, și era mică, și eu am zis, mamă, fata asta este foarte serioasă, trebuie lucrat cu ea.”

Ana își aduce aminte că prima oară când a văzut-o, Oana avea niște fluturași în cap și arăta a tocilară. „Eram cu o prietenă cu care fusesem împreună în liceu… și ne-am dus la examen, la primul examen… Și stăteam și ne uitam la oameni și ne întrebam oare cine o să intre. Păi cine să intre, fata aia cu fluturași? Nu, clar o să intrăm noi. Și uite că a intrat și fata cu fluturași și ne-am și împrietenit. ”

A mai durat trei ani până să ajungă toate trei să facă echipă, iar începutul a fost cu lacrimi. Prietenul Anei din perioada aia tocmai plecase la școală în Elveția. „Eram foarte foarte tristă și plângeam în barul facultății. M-a văzut Răsu și i s-a făcut milă de mine. Mi-a zis: Hai cu noi. ” Ana a ezitat. Nu știa dacă are ce să caute cu ele, mai ales că fetele lucrau la scenariul pentru filmul de anul trei, iar Ana nu este genul care să se bage în seamă. Dar Oana i-a închis rapid gura: „Păi decât să stai aici să plângi, mai bine hai cu noi.” Și în întâlnirea aia le-a venit idea pentru filmul Bună Cristina, Pa Cristina. „Dacă nu ne venea idea filmului atunci, poate continuau să lucreze singure.” O pufnește râsul: „Chiar. Dacă acuma am veni cu altcineva? Cum ar fi să aducem brusc pe cineva nou? N-ar mai fi așa de simplu… ” „Dar știi de ce?, întreabă Oana și răspund toate trei, în cor: „Pentru că am îmbătrânit.” Râsete.

Vorbind despre joacă și povești, am încercat să ne dăm seama care este România despre care fac ele filme. Iulia răspunde prima: „Aia care n-a uitat total să se joace, care nu e atât de încrâncenată și înverșunată și care mai are un pic de deschidere către - viața e totuși frumoasă dincolo de toate mizeriile. Din păcate se pare că România asta e din ce în ce mai mică, sau creditul pe care eu i-l dau nu mai este atât de mare. Adică mă sperie din ce în ce mai tare ce se întâmplă și mi se pare că ne pierdem și noi targetul, și România oamenii. Ceea ce e trist. Și nu știu ce o să ajungem să facem mai departe. Dacă rămânem pe happy-happy, joy-joy sau ne ducem o dată cu ea, pentru că….”. „Pentru că am îmbătrânit”, sare Ana. Și toate trei râd cu poftă. Ana se oprește prima și continuă: „Deși eu cred că ăsta e felul nostru de a fi, că suntem pozitive și optimiste toate trei. (…). Însă pe măsură ce crești, ajungi să vezi lucrurile puțin altfel.”

Oana se întoarce la ideea Iuliei: „Happy-happy, joy-joy nu înseamnă că nu vezi și nu simți cât de nasol e. Că în mare parte e mai mult minus decât plus în jurul nostru, cel puțin în momentul ăsta eu așa simt. Dar cred că e vorba de decizii: decizia de a nu te duce pe minus, ci de a insista să te ții de plus. (…) Ana zice că noi trei suntem optimiste în viața de zi cu zi, dar undeva în noi eu cred că există un minus destul de puternic pe care noi decidem, neapărat și conștient, să-l echilibrăm cu un plus.”

Ana aprobă. „Uneori ne gândim că avem un nor negru deasupra capului. Faptul că am luat la CNC de vreo patru ori.” Se gândește un pic. „Cu Breaking News de trei ori, cu Captivi de Crăciun o dată, cu Love Building o dată. De cinci ori! am luat la CNC și cumva, din diferite motive, banii au fost returnați. Eu cred că suntem singurele din istoria cinemaului recent care au pățit asta. Nu știu, habar n-am, poate nu suntem, dar oricum… de CINCI ori!”

Iarăși râsete și discuția cotește spre cum sunt ele văzute din afară, cum nu se văd eșecurile și perioadele mai negre, cum lumea le percepe în general pe energie, zâmbet, răbdare. Oana spune că e datorită faptului că sunt trei. „Adică dacă una din cercul ăsta de trei e foarte foarte jos, există celelalte două care vin, parează și ridică. Dacă două sunt jos, tot rămâne una. Foarte rare au fost momentele când toate trei am fost absolut distruse și probabil că atunci ne-au ridicat oamenii foarte apropiați.”

Iulia își amintește un astfel de moment: prima finanțare de la CNC pierdută, cu Captivi de Crăciun. „Pentru mine momentul ăla a fost o maturizare din aia cu toporul în cap. Eram toate trei foarte la pământ pentru că tocmai terminasem facultatea, câștigasem o finanțare dar nu ne-am înțeles cu producătorul, nu s-a mai făcut filmul iar banii s-au dus înapoi. Noi am rămas cu scenariul și fără nicio șansă de a-l produce. A fost un moment de pierdere a speranței totală.”

Toate trei sunt acolo, amintirea e încă vie. Oana vorbește prima: „Chiar am imaginea. Ele stăteau împreună, se mutaseră într-o garsonieră pe Bd. Unirii. (…) Și-mi aduc aminte cum stăteam în bucătăria aia (acolo lucram), eu sprijinită de blat, ele la masă stânga-dreapta. Nu vorbeam și plângeam toate trei. Asta e o imagine nasoală. Eu nu prea mai am alta de genul ăsta cu noi trei.” Ana intervine și le scoate din stare. „Dar am avut și noroc că am fost atunci cu mintea la noi pentru că, ok, am pierdut toți banii dar am reușit să rămânem cu scenariul. Am fi putut să-l pierdem.”

„Eu cred că în momentul în care ai ceva, orice, cu care ai pornit și de care poți să te agăți, lucrurile se rezolvă”, continuă Iulia. „Cu Captivi de Crăciun noi ne-am întors la UNATC până la urmă. Terminasem, am zis: gata! la revedere!, suntem libere!, am intrat în lumea largă!… am intrat în lumea largă, ne-am luat un topor în cap, și ne-am întors la UNATC la master și filmul ăla a ajuns să fie făcut ca proiect studențesc. Dar cu scenariul nostru, la care lucrasem doi ani de zile, cu actorii pe care i-am avut în cap."

Discuția ajunge la filme independente și low budget, versus constrângerile unui producător mare. Oana nici nu mă lasă să termin întrebarea. „Noi până acum nu am experimentat niciodată filmmakingul ăla: tu ai scenariul, îl dai la producător, producătorul face castingul, vine regizorul, etc. Până acuma, noi am centrat, noi am dat cu capul. Adică am scris scenariul, cum necum am ajuns și am fost implicate și în producție, și în casting, și tot așa.” Iulia însă deja s-a săturat de subiect. „Doamne-ajută, într-o lume ideală, (…) să nu mai facem filme… noi le zicem low budget și ne lăudăm cu cinematograful românesc, dar nu sunt de fapt filme low budget. Sunt filme cu buget mare din care se taie. Sunt niște filme handicapate în care echipa lucrează pe gratis, actorii nu sunt plătiți, ori asta nu e low budget. Low budget înseamnă un film care are un buget mic.” Ceea ce nu poate fi contestat.

Ajungem cu toate la concluzia că nu există concluzie, că mai e mult până departe, iar ele sunt totuși norocoase că sunt înconjurate de oameni talentați, care le mai sunt și prieteni și nu se feresc să le ajute de oricâte ori pot. „Eu cred că treaba asta vine din cauză că și noi suntem la rândul nostru foarte deschise”, spune Oana. „Adică dacă vine cineva la noi și ne cere ajutorul, mergem, facem. Ăsta e motivul pentru care s-a născut Control N: să deschidă uși pentru oameni, pentru că știm cum e și am fost acolo.”

Oana continuă să vorbească despre încredere în proiectul tău și cum dacă te duci să bați la o ușă, trebuie să o faci cu gândul că ți se va deschide. Ele așa au funcționat până acum. In primul an de facultate, Iulia l-a văzut pe Cristi Popa într-o reclamă, i-a plăcut de el și a decis să-l întrebe dacă nu vrea să joace la ea în film. Și Cristi Popa a spus da. „Și la 10 ani distanță, ne-am dus și am bătut la ușa Angelei Similea. Cu aceeași încredere. (…) Poate așa sună, dar nu e un sfat de la bătrâni, …” „Deși am îmbătrânit”, completează Ana punch line-ul. Dar Oana rămâne serioasă.

„Ideea e că trebuie să fii încrezător. Evident că există și varianta să nu ți se deschidă ușa. Și nouă ni s-a întâmplat. Dar nu te lași și te duci mai departe. (…) Am făcut Control N pentru că am zis că există o grămadă de oameni tineri care nu știu de unde să pornească. Și noi zicem, uite, vii la cursul ăsta unde poți să înveți un pic mai multe și de acolo începe să se creeze un circuit. Exemplul cel mai concret e ăsta de la Second Draft, atelierul de dezvoltare de scenarii pe care l-am făcut în aprilie și îl vom relua la anul. Acolo s-au dezvoltat opt scenarii de scurt metraj. Iar unul dintre ele, Dușmanul se numește, se filmează chiar acuma.

„Mai mulți oameni care au participat la curs s-au unit, unul dintre ei regizează, ceilalți fac producția”, completează Iulia extrem de încântată. „Adică deja s-a format o comunitate. (…) E un brânci pe care noi îl dăm. Îi punem pe oamenii ăștia în legătură cu alți oameni care îi pot ajuta, că sunt producători, că sunt regizori… Împingem în dreapta și-n stânga niște proiecte care altfel s-ar poticni sau s-ar mișca puțin mai greu fiind vorba de oameni la început de drum.

„E o formă de învățământ, dar nu ca la școală”, clarifică Oana. „E un ajutor, o împrietenire, dar nu una habarnistă ci plecând de la niște lucruri pe care noi însene le-am experimentat, le-am acumulat și le-am învățat până în momentul ăsta.” Iulia revine, la fel de entuziasmată: „E o satisfacție enormă chestia asta de a da mai departe, de a ajuta un om care nu știe niște răspunsuri pe care EU i le pot oferi. Pe mine mă bucură aproape la fel de mult ca facerea unui film.”

Ajungem la discuții despre răutate și invidie, despre concurență și să moară și capra vecinului. Iulia tranșează subiectul: „Mie mi se are că orice succes pe plan local e ceva bine pentru toată lumea. Pe mine mă ajută enorm când un film ia de exemplu Palme d'Or ul pentru că, automat, ca cineast din România, primesc mai multă vizibilitate. ”

Control N a început în 2009, cu un curs de scenaristică pentru începători. Fetele au făcut un calcul și, din 2009 până acum, 162 de oameni au scris câte un prim draft de scenariu la cursul lor. Apoi a urmat cursul Iuliei de regie pentru începători, apoi cursul de Second Draft, cu un trainer francez adus special să facă script doctoring, apoi au încercat și un curs de scris seriale TV. Au continuat să strângă oameni și au făcut curs de Creative Writing cu Cristian Teodorescu și un atelier de fotografie pe film și formate alternative cu Marius Iacob.

Anul ăsta CTRL N introduce două cursuri noi nouțe, predate de Florentina Ciuverca (First Report, curs de journalism de film) și Vlad Petri (Focus – atelier de fotografie documentară). Oana se emoționează când vorbește despre ele: „Florentina Ciuverca chiar are emoții pe bune pentru întâlnirea pe care o va avea cu cursanții pentru că simte că are o grămadă să le împărtășească (…) La fel și Vlad Petri, care e un tip foarte pasionat de ce face și e pe o zonă puțin exploatată și puțin dezvoltată la momentul ăsta, fotografia documentară, care trebuie să fie de un impact enorm. (…) Ideea e că atelierele astea sunt în primul și în primul rând extrem de prietenoase și accesibile. Adică vin să-ți cultive pasiunea, în niciun caz să te îngreuneze, nu pun pe tine o povară. Te ajută să te deschizi spre ceea ce îți place să faci.”

Control N