Octav Chelaru, Ocupat

Cum te-ai prezenta în câteva cuvinte unor necunoscuți cu care vrei să ai de a face? Că ești din Piatra Neamț și ești IT-ist la Iași ar fi relevant în prezentarea ta, de exemplu?

Cred că întotdeauna am un scop şi aş şti să mă fac cunoscut dinainte de întâlnirea face to face. Dacă nu-mi iese asta, improvizez şi încerc să fac o glumă în primele 5 secunde. Ce spui tu n-ar fi relevant decât după vreo juma de oră de stat de vorbă. Contează mai mult ce idee macină, ce am văzut/citit recent, pe cine am cunoscut.

Dar totuși, ce faci exact ca IT-ist?

Analizez viruşi şi încerc să-mi dau seama cum au gândit cei care i-au făcut (îi zice reverse engineering).

În adolescență ți-ai filmat prietenii & familia. De ce?

N-am avut norocul lui Spielberg sau lui Kubrick să am vreun Super 8 de la 6 ani şi, de asta, când am dat peste handycam-uri, îmi plăcea să văd cum se vede realitatea prin ele. Colegii şi familia erau cel mai aproape. Taică-miu chiar a jucat într-un film pe care l-am făcut în liceu, un western.

Dar ce-ți veni ție? Filmai ce vedeai în jur?

Filmam oameni. Şi cred că îmi veni aceeaşi curiozitate pe care o are toată lumea când se uita prima oară printr-un vizor de cameră foto. Doar că la mine a venit pe un fundament de foarte multe filme văzute cu taică-miu, cinefil înrăit şi pe o predispoziţie spre voyeurism (îmi amintesc că urmăream, în clasa întâi, toate gesturile unei fete care îmi plăcea, iar când aveam camera la mine, mă uitam doar la ea şi doar prin vizor). La scenarii am ajuns abia în liceu, când am descoperit softurile de editare şi literatura care nu era în manuale.

Lumea nu te considera un pic ciudat din cauza asta?

Sigur că da. Dar „obiectul dorinţei” nu mă considera.

Obiectul dorinței fiind care, la momentul respectiv?

În principal fete. Am avut şi perioadele clișeice în care mă interesau copii, bătrâni, oameni ai străzii, dar am avut noroc să ies repede. Unii n-au mai ieşit.

Care a fost primul tău film? Westernul de care ziceai?

Nu, ăla cred că a fost al 3-lea. Dar să ne înţelegem, nu sunt filme în adevăratul sens al cuvântului. Erau nişte jocuri. Primul a fost cu 3 băieţi care auzeau muzică atunci când beau din paharele lor: unul cu vodka auzea Kalinka, unul cu bere auzea triluri bavareze, etc. Chestia e că şi atunci, ca şi azi, aveam acelaşi operator şi noi chiar ne uităm la produsele finite să ne gândim unde puteam face mai bine.

Cine e operatorul și de când vă știți?

Operatorul e Tudor Platon şi ne ştim de 13 ani. Eram vecini de mici, însă el avea alți prieteni și ne-am întâlnit abia la un concurs de matematică în gimnaziu. Ne și plăceau uneori aceleași fete.

Nu e el băiatul care a fost sau era să fie dat afară din școală din cauza unor fotografii?

A fost dat de-a binelea, dar i-a prins bine. Întâmplarea l-a ajutat să-şi construiască o imagine corectă asupra sistemului, pe care apoi mi-a predat-o şi mie.

Adică de aia nu ești tu la UNATC?

N-are legătură. El s-a pregătit mai bine. Eu nu sunt că n-a fost momentul. Chiar m-am întâlnit recent la un festival cu cineva din comisia de admitere şi i-am mulţumit că m-a picat atunci.

Povestește-mi cum a fost cu picatul. Presupun că pe moment te-a afectat, măcar un pic. Ce te-a scos din stare?

Am picat primul sub linie. Singura chestie pe care nu o aveam era maturitatea. M-a afectat, m-am şi îmbolnăvit, un soi de şoc post-traumatic. Am stat un an şi n-am mai văzut niciun film, am ajuns primul pe facultate la informatică. Iar apoi, într-o după-amiază ploioasă am fost la o librărie în Iaşi unde-şi prezenta Porumboiu un film lansat pe DVD. Am vorbit cu el vreun sfert de oră şi eram din nou hooked.

Cum e să faci filme în afara contextului UNATC-ist, ba mai mult de atât, locuind în Iași?

Cumva e pe jumătate o minciună că fac filme în afara UNATC. Echipa e pregătită acolo, cel pe care eu îl consider mentor şi care îmi dă o dată la câteva zile câte o lecţie de altruism, Paul Negoescu, predă la UNATC, aşa că sunt invizibil legat de şcoala asta la care n-am intrat. Iar faptul că fac filme în Iaşi e o coincidenţă. Poate următorul o să fie la Piatra-Neamț, poate la Glodenii Gândului, sau poate la Berlin.

Te simți mai liber ca regizor pentru că nu ai făcut UNATC?

Da. Foarte. Școala mea de film au fost filmele, cărțile și prietenii. Dar nu înseamnă că o exclud complet în viitor. Doar că acum nu mi-ar mai intra pe sub piele.

Primul film l-ai făcut după o poveste reală. De ce ai simțit nevoia să faci film din ceva care ți s-a întâmplat ție?

Mi s-a întâmplat, ca multora o să zici, să fiu martor la tensiunea celor 5 minute în care aştepţi să vezi dacă sunt două liniuţe sau una, dacă o să fii tată sau nu. Şi le-am luat foarte în serios. Am ajuns departe de tot cu lanţul de implicaţii al unei asemenea veşti și am făcut un film despre asta. Luasem drept crez ce spunea Puiu şi m-am gândit că doar filmul ăsta am voie să-l fac, n-am de ales. Acum m-am mai distanţat şi am înţeles că e vorba despre experienţa psihologică și nu neapărat fizică.

Te-ai raportat diferit la ce-ai trăit o dată ce ai analizat asta ca fiind parte dintr-un (viitor) scenariu? Ai făcut modificări asupra poveștii reale? Dacă da, în ce mod și în ce scop?

Sigur, o dată asimilată o experienţă, e în permanentă schimbare. De fapt, doar prima amintire a unui eveniment este autentică, restul sunt amintirea amintirii, amintirea amintirii amintirii, ș.a.m.d. Despre poveste, sigur, i-am dat o structură, am conturat personaje, am modificat mult, dar am păstrat mari bucăţi din dialog. Ce e mai alienant nu e asta, că-ţi iei viaţa, modifici nişte chestii şi o faci scenariu. Ci faptul că, după ce ai făcut o dată asta, tot ce trăieşti ieşit din comun, modifici în timp real, sau cauţi rezolvări pe loc, când trăieşti acel lucru, cu un posibil viitor scenariu în cap.

Care-i povestea celui de-al doilea film. Tot o situație reală?

La al doilea film deja îmi făcusem botezul de a vedea un film făcut de mine în cinema. Şi văzusem cum reacţionează oamenii, aşa că am gândit totul mult mai pragmatic pentru a obţine maximum de efect. Am început să caut poveşti cu care intru în rezonanţă. Situaţia mi-a povestit-o cineva care a fost la o înmormântare şi a mers la baie, unde a citit în toate limbile etichetele de la toate şampoanele, săpunurile, sărurile de baie etc. A făcut asta vreo oră, iar când a ieşit se terminase totul.

N-aș fi văzut filmul ca pe o alegere pragmatică. Poți să-mi explici ce a fost pragmatic în felul în care l-ai gândit?

Am încercat să înţeleg stările prin care trece personajul şi apoi să identific ordinea în care apar, trecerile dintre ele, ritmul schimbărilor. Este pragmatic în sensul în care mi-am atribuit decisiv ce vreau să fac şi am încercat să transcriu în limbaj cinematografic, ca apoi să pot vorbi echipei, fiecărui membru pe limba lui. Şi, totodată, am introdus elemente care se simt doar în mintea spectatorului, de care n-aveam habar la primul film. Am folosit ce am învăţat despre implantarea fricii în secvenţa, despre pregătirea unui moment şocant şi dezamorsarea lui, etc.

Dar, mai ales, ai venit cu spuma din cadă și cu sfârcul.

Şi asta face parte din implantarea fricii. Aminteşte-ţi de Jaws, toţi turiştii de pe plajă par aşa de nepregătiţi, toţi în costum de baie, toţi ameţiţi de soare. Mie mi se pare că deja din momentul ăla, şocul nudului e deja trecut. Am văzut filmul în cinema şi până ce începe slujba, se râde, se chicoteşte, se şuşoteşte. Dar apoi începe slujba şi apare nodul în gât. Şi de acolo e altceva. De asta cred că vitalitatea imaginii de care zici ține tocmai de faptul că e desexualizată, şi, prin contrastul foarte mare cu sunetul, se vrea să ajungă la inefabil. Dacă reuşeşte, nu ştiu.

Eu una am înțeles din film (și) asta, cât de inadecvate sunt slujbele astea, care până la urmă ar trebui să-ți aducă ție ca apropiat mortului, un confort, dar de fapt îți suscită panică.

La un nivel social-psihologic, e şi asta. Am văzut zeci de ore de înmormântări pe YouTube şi am identificat două categorii mari de oameni: cei care merg la înmormântări cu o anumită complezență şi cu suficiența cu care îşi plătesc facturile şi cei care sunt absolut dărâmaţi şi n-ar vrea în niciun caz să se afle acolo.

Cum ai găsit-o pe Delu Lucaci, care joacă în ambele tale filme?

Am produs un scurtmetraj în care au jucat vreo 20 de actori din Iaşi, aproape toată trupa teatrului şi aşa i-am cunoscut pe toţi. Delu a avut foarte puţin acolo, dar apoi am văzut-o într-o piesă de teatru şi am rămas surprins de cât de naturală e. Când am ieşit de la piesă, mi-am pus în minte să lucrez cu ea. Delu îşi zice ea, de la Andreea. M-a rugat s-o trec pe generice şi afişe aşa: Delu Lucaci.

Preotul din film presupun că e tot actor?

Da, (n.r Ionuț Cornilă) e logodnicul lui Delu din viaţa reală. După părerea mea, o să fie noul Teo Corban pe care îl da Iaşul.

Credeai c-o să câștigi la Timishort? Cui ai fi dat tu premiul?

Nu, nici nu îmi imaginam. Mie mi-a plăcut Blue Spring (r: Andreea Borțun).

Ești din ăia care au multe idei tot timpul, care vor să facă o grămadă de chestii sau genul care așteaptă până li se așază una da bună?

Aştept să mă aşez. Am simţit ca pețitul ideii îmbunătăţeşte filmul mai mult decât cele două-trei zile când se consumă actul filmării.

Cât ai pețit ideea la Ocupat?

În jur de 3 luni, de la idee la brut. Apoi încă 2 luni să îmi fac curaj să mă uit la material. Şi apoi încă 2 luni să fac postproducţia. Am mai avut proiecte pe care le-am abandonat. După Ocupat, totuşi, am încercat să citesc mai mult, că aveam mari lacune. Dar nu-mi pare rău. Acum, însă, premiul m-a motivat şi o să mă adun.

Și, ca să revin la început. Ce idee macină, ce ai văzut/citit recent, pe cine ai cunoscut?

Mă macină ideea unei femei care şi-a dorit un copil, dar după ce n-a mai putut să facă, a fost părăsită de soţ şi a rămas, în tăcere, față în faţă cu singurătatea. Am văzut Hoop Dreams, care m-a repoziţionat faţă de documentar. Am citit The Neon Bible, carte incredibil de matură scrisă la un concurs de proză de un copil de 16 ani (care s-a şi sinucis cu câţiva ani mai târziu) şi te-am cunoscut pe tine.

***
Primul film al lui Octav Chelaru, Fals pozitiv (2014), plimbat pe la TIFF, Timishort și Filmul de Piatra, e despre un tip prins între două relații, situație complicată în plus de posibilitatea unei sarcini. Ocupat (2015) este un cadru secvență de 20 de minute într-o baie în care o fată s-a izolat în timpul slujbei de înmormântare a fratelui ei, prezentat la Timishort 2015, unde a luat premiul pentru cel mai bun film românesc.