Odiseea queer pop: Xenia

Cunosc mulți oameni care urăsc intervențiile muzicale în filme. Atâta vreme cât nu se prefac a fi subtile, mie îmi plac. Plus că nu pot rezista niciodată unui film care o are pe Patty Pravo pe coloana sonoră.

Xenia, al lui Panos Koutras, este un film grecesc dintr-o zonă mult mai pop decât cea cu care ne-a obișnuit Lathimos, singurul alt regizor grec recent pe care-l știu. Daniel, zis Danny (Kostas Nikouli), are 16 ani, se-mbracă ca un unicorn emoji de pe Facebook, are tot timpul în gură o acadea galbenă și în geantă pe iepurele alb Dodi. La începutul filmului, rămas orfan de mamă, părăsește Creta pentru Atena, unde vrea să-și convingă fratele mai mare, Odyssea (ce frumos!), zis, din păcate, Ody (Nikos Gelia), pe care nu l-a mai văzut de ani de zile, să plece împreună spre Salonic, să participe la preselecțiile Vocea Greciei și să-și găsească tatăl, care i-a abandonat când erau mici. Găsirea tatălui nu este atât o misiune sentimentală, cât mai degrabă o necesitate: mama lor, Jenny, fiind albaneză, iar Danny și Ody, deși născuți în Grecia, nefiind recunoscuți de tată, sunt imigranți cu acte în neregulă și riscă oricând deportarea. Plus că sunt săraci lipiți: Danny mai face un ban de pe urma unui amant în vârstă, iar Ody încropind sandvișuri într-un fast food local. Soluția lui Danny e simplă - Ody va participa la preselecție și va lua Vocea Greciei, pentru că are o voce superbă, moștenită de la mama lor = bani, își vor găsi tatăl care îi va recunoaște = acte + și mai mulți bani.

Grecia traumatizată de criza economică este o gazdă perfectă pentru un road trip din care să ieși bărbat: sărăcie, clădiri abandonate, peisaje deșertice și găști de extremiști pe motociclete care mai snopesc în bătaie ce întâlnesc în cale și nu arată a grec. Snopiții sunt recuperați apoi de polițiști, pentru a fi, dacă nu se ivește nicio piedică, trimiși înapoi la „ei acasă”. Asta înseamnă că albanezii noștri trebuie să se ferească și de greci xenofobi și de albanezi homofobi și de poliție.

Drumul lor este presărat de întâlniri cu personaje cvasi-mitologice și de momente muzicale - cu coregrafie inclusă - care dau un natural high filmului și te fac să treci cu vederea că e un pic mai lung decât ar fi cazul sau că alunecă în basm și-n supranatural - ba chiar, asta riscă să-ți placă. Toate personajele din film par să-și fi găsit ca unică metodă de supraviețuire retragerea într-o bulă proprie, fie că e un acoperiș din Atena, amenajat ca o sufragerie, un bar de noapte queer cu clientelă sporadică, un hotel de lux abandonat și distrus, în care te poți simți ca într-un palat sau o vilă de lux cu arhitectură modernă și multe geamuri dintr-un cartier fără chioșcuri sau oameni pe stradă. Aproape toate acțiunile și quest-urile din film rămân mai mult sau mai puțin neterminate, dar fără să-ți dea senzația unor acte ratate, ci lăsându-te mai degrabă pe o notă optimistă, în care viața e de fapt un șir de lucruri pe care nu le duci la capăt pentru că ți se ivește mereu o altă oportunitate. Aparté-ul clișeico-romantic dintre orfanii Ody și Maria dă, poate, cheia filmului. Cei doi mănâncă niște sandvișuri așteptând să le vină rândul la Vocea și vorbesc despre cum, dac-ar fi trimiși înapoi în Albania, respectiv Ucraina, s-ar simți și mai puțin acasă decât aici, în Grecia, unde sunt considerați străini. Pe de altă parte, să nu te simți acasă nicăieri înseamnă la fel de bine să fii acasă un pic oriunde.

BONUS: după cum ziceam, coloana sonoră - care îi face cinste zeiței Patty Pravo cât și unui hit din 1974 care dă dependență (Rumore, de Raffaella Carrà).