Oh, acei psihopaţi irezistibili!

 

Edward Norton în Primal Fear arată ca un puștan care încă se dă cu loțiune pentru coșuri (în realitate are 27 de ani) și are un râs zglobiu ca de boacănă și vocea spartă, care îi scapă pe alocuri de parcă ar fi încă în transformare. În rest e absolut adorabil cu părul tuns oldschool, blond și pufos, uniforma de pușcăriaș bej peste tricoul alb și moaca inocentă de ucigaș de altar. Suntem în celula lui și e ultima secvență din Primal Fear, care e primul film al lui Norton. Marty Vail, jucat de Richard Gere, actorul consacrat care trebuia să fie în lumina reflectoarelor, tocmai va fi redus la stadiul de gândac în fața exuberanței acestui puștan despre care credea că suferă de dublă personalitate din cauza abuzurilor, și de care se și atașase un pic, salvator și patern. Buzița de jos a lui Gere aproape că tremură, iar vocea îi piere odată cu întrebarea So, there never was a Roy? la care răspunsul vine ca o lovitură lentă de bici, la pachet cu privirea turbat-amuzată a lui Norton: There never was an Aaron, Counsellor. Priceless. 

 

Repulsia la Catherine Deneuve by Polanski se manifestă printr-o stare de menfichism proprie actrițelor franțuzoaice și o tendință la fel de proprie lor de a se preumbla de colo colo în haine frufru și de a se lepăda de ele ca din greșeală. Frumoasă ca o cadră, imobilă și glacială, cu o voce atât de fals inocentă și pierdută (probabil și din cauza englezei), Carol Ledoux nu suportă bărbații, și de fapt, oamenii și viața în general. Blondă, speriată și tăcută, pare victima perfectă (iar alb negrul îi vine atât de bine). Rămasă singură acasă, nu mai iese de acolo cu zilele și-și petrece timpul zăcând din pat în fotoliu, într-o cămașă de noapte albă purtată peste pielea goală. În casă reușesc să intre după ea doi bărbați, primul, un pretendent îngrijorat, al doilea, proprietarul care vrea chiria, dar este (prea) dispus s-o negocieze în natură. Îi omoară pe amândoi cu grație și liniște, rozându-și apoi unghiile și agitându-se un pic ca să ascundă cadavrele. La sfârșit, e găsită sub patul ei, cu privirea ațintită în gol și același vag zâmbet în colțul gurii. Deneuve joacă aproape identic repulsia și pofta de sex (vezi Belle de Jour), dar e de neuitat în ambele situații.

 

 

Pasiunile mele de natură exotică se îndreaptă mai curând pentru băieți de ciocolată decât înspre Orient. Asta până să-l văd pe Woo-jin Lee (Ji-tae Yu) din Oldboy. Înalt, atletic, cu costume turnate și un suflet tulburat. Cum să nu-ți placă un bărbat atât de înverșunat în răzbunare, cum de la Lăpușneanu n-am mai văzut, care ține un alt tip închis într-o cameră timp de 15 ani și după îl eliberează doar ca să îi dea un brainfuck și mai mare? Bașca, mai are și penthouse luxos și ultramodern, care bineînțeles că urlă că e un psihopat singuratic la fel ca Bateman& co… Iar buzele lui pline știu să facă fetele fericite. Ei și ce dacă fetele sunt de fapt fata și fata e sor’sa? Nu-i nicio rușine: vorba aia, în Game of Thrones incestul e la ordinea zilei.

 

 

Aileen Wuornos (Charlize Theron) – Monster. Un personaj protectiv, care sfârșește prin a-și recunoaște toate crimele, absolvindu-și iubita, care o va denunța, de orice vină. Sacrificiul în raport cu trădarea. Psihoza supremă. Aileen Wuornos a fost executată în 2002 pentru șase crime, iar în 2003 povestea ei a fost ecranizată de Patty Jenkins. Dacă până la rolul din Monster Charlize Theron mi se părea doar o pipiță frumoasă, perfect ignorabilă, la a opta vizionare a filmului știam deja că devenise o obsesie. Era criminală în serie și iubită devotată, violentă, ridicolă, dramatică, neajutorată și crudă, toate în același timp. Știam că e povestea unei psihopate, dar era ea monstrul sau ceilalți? O auzeam pe fundal vorbind cu o voce calmă și înțeleaptă despre iubire, copilărie, vise și realitate, și mă înmuiam. Apoi sânge. Nu mă puteam hotărî dacă să o iert sau nu. Cert e că am plâns epuizant când Selby a arătat-o incriminator cu degetul, în sala de judecată, și mi-a rămas în cap, obsesiv, acel citat din final: „Love conquers all. Every cloud has a silver lining. Faith can move mountains. Love will always find a way. Everything happens for a reason. Where there is life, there is hope. Oh, well... They gotta tell you somethin'.”

 

Mr. Blonde (Michael Madsen) - Reservoir Dogs. Nu mi-a luat mult să mă îndrăgostesc de Mr. Blonde, șmecherașul cu ochi frumoși care fumează misterios și tensionează atmosfera tăcând, în Reservoir Dogs. Mai ales când l-am văzut dansând pe Stuck in the Middle with You cu o ureche în mână. Desigur, psihopații lui Tarantino nu sunt psihopații lui Fincher, și e greu să nu-i privești cu ochiul pregătit al sadicului vesel din tine. În scena torturii (și nu numai) e atât de mult sânge, încât benzina ajunge să pară mai înfricoșătoare. Și în tot timpul ăsta cămașa lui Mr. Blonde rămâne de un alb imaculat. Vocea gâjâită n-are nicio inflexiune de emoție negativă, ba chiar spune cu entuziasm „I’ll be right back” când pleacă să aducă benzina, iar împușcăturile care îl găuresc subit îl surprind într-o cugetare ironică legată de frica de foc adresată victimei îmbibată în combustibil. Este totul atât de bine tras de păr, încât, după fiecare vizionare, plec cu gândul că lumea este precis mai interesantă cu psihopați în ea.

 

 

Cahit - Gegen Die Wand. Ești șifonat și murdar dar îngrozitor de sexi. Puțin îmi pasă că probabil ești ultimul ratat alcoolic. Ai părul în toate părțile și privirea aia cu care poți face o femeie să se simtă devorată înainte să pui un deget pe ea. Ești beat, prea beat. Mai că nu te poți ține pe picioare. Nu da! Calmează-te. Nu mai da! Dai cu sete, cu furie. Dai la față, dai să doară.

 

I feeeeeel you/Each move you make/ I feeeeeeel you/ Each breath you take. Ești prea beat să conduci. Știam c-o să bagi piciorul în accelerație și o să intri cu mașina în zid. Dar știam și că n-o să mori. Ești prea sexi să mori. Ai magnetismul ăla al golanului rănit, care-și poartă durerea ca pe-o cruce și se răstignește singur pentru că atâta simte că merită de la viață.

 

O femeie îți trebuia și ce femeie ai primit. Casă de piatră și o viață lungă și fericită pentru Cahit și Sibel! Stângăcia pe care ți-o dă verigheta te face și mai sexi. Dar nu te lași ușor. Ești crud și rece. Și te îndrăgostești târziu și brusc, când ea dansează cu altul și pleacă acasă cu el. Dar de fapt e doar a ta, știi asta, nu? Orice femeie căreia îi permiți să se apropie devine a ta. O iubești atât de mult încât, de bucurie, spargi două pahare cu palmele. Sangele îți curge șiroaie și cioburile atârnă din carne. Dansezi așa, plin de sânge, murdărești lumea din jur. Fericirea ta e violentă și sălbatică pentru că simți că n-o meriți. Și nu te poți abține, ești iute la mânie. De furie, apuci scrumiera de sticlă masivă și îl lovești pe idiot în tâmplă. Omori. Dar iubești. Iubești până la capăt cu o pasiune bolnavă. Ești stricat și sexi. Ești un psihopat. Sună-mă. Head on!

 

Stoker 

Învelişul care ascunde devenirea e impecabil. Şireturile există ca să facă funde perfecte. Fusta tresare diafan când trece vântul cu lumină prin ea, dar se repliază rapid, sclavă genunchilor pe care-i acoperă. Nasturii există ca să fie încheiaţi. India ascute bine creioanele şi le aliniază în penar, de la cel mai scurt la cel mai nou, India face sport pe tictacul metronomului de la parter, India nu vorbeşte cu băieţii, iar când o face, îi doare. Ochii sunt negură.

 

E surprinzător ce urmează. E evident. Un recital de coajă de ou strivită atent sub palmă.

***
Partea a II-a a articolului.