Oh, acei psihopaţi irezistibili! (2)

Teona Galgoțiu

Frank Booth: You stay alive, baby. Do it for Van Gogh.

Când Dennis Hopper a primit scenariul, l-a citit dintr-o suflare și i-a spus lui Lynch: You have to let me play Frank! Because I am Frank. Probabil asta ar spune orice actor care vrea să joace foarte tare un rol. Dar pe el îl crezi pe bune, pentru că e nebun și pentru că te-ai îndrăgostit de el, deși știi că n-ai voie.

E clasat pe locul 36 în topul 50 film villains of all time făcut de American Film Institute și probabil îi pândește pe cei din fața lui, ca să-i căsăpească în timp ce le cântă suav:
A candy-colored clown they call the sandman
Tiptoes to my room every night
Just to sprinkle stardust and to whisper:
Go to sleep, everything is alright

Frank e dependent. De catifeaua lui Dorothy, de bourbon și de nitrit aminal. Dacă nu le are pe toate fix când i se năzare, probabil o să măcelărească pe oricine are ghinionul să-i fie prin preajmă, în timp ce rânjește și zice Don't you fucking look at me.

Rossellini în rolul lui Dorothy e iubita de gangster perfectă. Docilă, halucinant de frumoasă, țicnită. Ea și Frank trăiesc într-o simbioză insalubră, închegată de scrâșnituri de dinți și ritualuri gâfâite, diluate în umbra unor lumânări nu tocmai romantice și privite de bărbatul gol pitit în dulap, care nu știe dacă transpiră de excitație sau teroare. După ce Frank își face poftele, Dorothy stă în poziție de foetus pe podea și mormăie, însă când preagentilul Jeffrey Beaumont o sărută, ceva nu e în regulă – îl vrea pe Frank înapoi.

Jean-Baptiste Grenouille - The perfume: The Story of a Murderer

Născut printre peștii cu capete retezate și mațele tocate de sub tejgheaua mamei lui, crescut într-un orfelinat cu copii cu picioare noroioase și mâini cleioase, Jean-Baptiste e un băiețel cu stea în frunte – are simțul olfactiv foarte dezvoltat. Miroase duhoarea broaștelor din lac de la zeci de metri distanță, știe să reproducă orice parfum, dacă îi pui la dispoziție ingredientele necesare și cel mai important, simte mirosuri pe care nimeni altcineva nu le conștientizează. Cum ar fi, mirosul de fete frumoase.

Jean-Baptiste e psihopat numai dacă ai vreo problemă cu omorâtul de dragul artei - în cazul ăsta, de dragul parfumului. Dacă poți să treci peste asta, e fantezia perfectă cu artistul autist și obsedat de detalii în carne și oase.

Trivia: Prima dată am văzut filmul, și pentru că Ben Whishaw a venit peste mine ca o revelație cu unghii roase până-n sânge și gât năclăit, am împrumutat cartea lui Süskind de la o prietenă și am mâncat-o în două zile. Nu i-am mai dat-o înapoi, pentru că, să zicem, m-am atașat de anumite pasaje.

Mădălina Moraru

Hayley Stark (Ellen Page), în Hard Candy. Cu gluga hanoracului roșu pe cap și ciorapii asortați, Hayley e-un soi de Scufiță Roșie. Nu e nici sfioasă, dar nici prea îndrăzneață. Totuși, pentru cei paișpe ani ai săi se socotește a fi o emancipată, iar asta o și face să iasă în oraș cu un tip de 32 de ani. Așa intră-n scenă Jeff, un fotograf care s-ar vrea mai sfios decât Scufița-n cauză, care se lasă convins că e o idee bună s-o invite până la el acasă.

Proastă, proastă decizie Jeff! Nu te-a învățat nimeni că nu e bine să aduci acasă fetițe de paișpe ani, cu care ai avut doar o discuție pe chat?

Micuța strawberries and cream îi pregătește un screwdriver, se lasă trasă-n poze ca fetele înrămate pe pereții lui Jeff și dănțuiește un pic doar în bustieră, de complezență. Apoi tipul se trezește legat de-un scaun, cu fățuca întrebătoare a Scufiței ațintită asupra-i, care cere detalii despre every little girl you ever touched și dacă preferă să fie ras sau nu acolo jos când îl va snip-snip.

Hayley e o înflăcărată, iar Ellen Page îi dă un contur bun, cu schimburi de replici și priviri maniacale, înfingându-și arătătorul în mentalități și ascuțind că, până una-alta, some of them want to be abused.

Noemi Gunea

Alex DeLarge – Clockwork Orange. Niciodată violența nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte. Nu știu cum sunt alții, dar eu de obicei sunt căzută în cap după bad boys, asta până când încep să violeze și să bată boschetari irlandezi. Dar cumva MacDowell, cu buclele-i luciferice, genele stufoase și spiritu-i megaloman, face și cele mai abjecte gesturi permisibile. Cine o fi împânzit internetul cu chestia aia că dacă ar avea accent british ar trăncăni doar să se audă vorbind? Dacă adaugi unui uptight brit (în care coclesc evident impulsurile anarhiste) niscaiva cuvinte rusești ai dozajul perfect de eleganță, agresivitate și umor negru.

În special cu timbrul ăla monoton, sigur pe sine, grav. De la el am învățat să beau lapte când ies în oraș.

El m-a învățat să cânt bucăți din musicaluri cabotine atunci când mi se urcă sângele la cap de nervi.

Simpla referință la Beethoven mă face să cad într-un delir de Ubermensch și mă bombardează cu idei, inițiativă și speranțe. Și, ca un adevărat Făt Frumos, e îmbrăcat în alb. Judge away!

Mickey and Mallory Knox – Natural Born Killers. A fost o dată ca niciodată o vreme numită adolescență, când eram romantici, când credeam că puteam să furam o mașină, să urâm pe toată lumea și să distrugem tot în numele unei iubiri tulbure, pasionale, care din cauza unui elan absurd nu putea să se împlinească fără să instaureze haos. În cazul ăsta nu este o pasiune pentru personajul masculin, ci pentru chimia nebună dintre cei doi, pentru costumele ultraexcentrice ale lui Juliette Lewis, pentru țipetele ei isterice, pentru setea de aventură, pentru visul american de Bonnie and Clyde cu infuzie de șarm tarantinesc. Și pentru faptul că, sub acest înveliș teribilist infantil, se ascunde un coup de foudre pur, shakespearian, nerealist.

Diana Ioana Mărășoiu

Circulă o vorbă anonimă pe Facebook conform căreia A psychopath is better than no path, iar lui Tate Langdon din American Horror Story aka. Evan Peters citatul ăsta i se potrivește ca un costum de latex. Dacă aș locui într-o casă bântuită și el mi-ar da târcoale nu aș zice nu. Până la urmă nu e ca și cum băieții mișto cu cearcăne se găsesc pe toate drumurile. Bine pe cine mint... Nu aș zice nu nici dacă l-aș mai fi prins pe vremea când era în viață și ar fi fost colegul meu care pregătește un mic atac armat în școală. Aș fi încercat să-i potolesc pornirile generate de ultimul single Marilyn Manson, dar l-aș fi rugat să-și păstreze machiajul de Dia de los Muertos pentru un role-playing pe-nserat.

***
Citește și partea I