One World Romania: O fiică neînfricată

India's Daughter e primul documentar și primul film pe care l-a regizat vreodată Leslee Udwin. Englezoaica avea 55 de ani în iarna lui 2012-2013, când femeile din India au ieșit în stradă să-și ceară drepturile și să-și strige furia pentru ce i s-a întâmplat lui Jyoti, o studentă care a mers în seara de 16 decembrie la film cu un prieten, și a murit 13 zile mai târziu, din cauza violului multiplu la care a fost supusă în autobuzul care trebuia s-o ducă acasă. Deși până atunci nu făcuse decât actorie și producție de film, Leslee a simțit că trebuie să spună povestea fetei de 23 de ani. Pe parcursul a șase luni, a intervievat părinții lui Jyoti, violatorii fetei, părinții și avocații lor, feministe din India, polițiști, medici și alte persoane-cheie. Nu a vrut un narator al filmului care să tragă publicul după el, a preferat ca numai oamenii direct implicați în poveste să fie cei care o spun. Primul cut avea 90 de minute, dar Leslee și-a dorit un film mult mai compact, foarte bine ritmat, unul care să aibă nu o oră jumate, ci o oră. Mai exact, 63 de minute de noduri în gât și pumni în stomac, un film care oglindește atât de nemilos statutul femeii în societatea indiană, încât e în continuare interzis în India. 

Leslee nu a putut lăsa în urmă ce a văzut și ce a auzit cât a lucrat la film, nici statisticile catastrofale privind abuzurile asupra femeilor în întreaga lume, nici revelația că violatorii lui Jyoti nu sunt „merele stricate” sau o „boală a societății”, ci simptomele unei societăți profund bolnave. A pus bazele Think Equal, o organizație care luptă pentru eradicarea discriminării de orice fel, prin introducerea Drepturilor omului ca materie obligatorie încă din școala primară. Cheia pentru o schimbare globală, care să facă cu adevărat diferența, crede ea, stă în educarea inimilor, nu numai a minților, în a-i învăța empatie și valorizarea celuilalt pe copiii din întreaga lume, cât mai devreme, pentru a mai distruge din prea târziuri. 

Aveai vreo idee de ce te așteaptă în momentul în care ai plecat în India?

Nu. Aveam așteptări, și absolut niciuna nu s-a adeverit. Totul s-a întâmplat pe dos. Mă așteptam ca violatorii să fie monștri; nu erau. Mă așteptam să mă înfurie; nu s-a întâmplat asta. Mă așteptam că vor da semne că regretă ce au făcut; nu au dat. Am crezut că e dificil să obțin permisiunea de a-i intervieva pe violatori și de a intra în acea închisoare de maximă siguranță; a fost cea mai ușoară parte din tot procesul.

Ce i-ai spus fiicei tale înainte să pleci? 

Maya avea 13 ani când am plecat. Ea a fost mereu un copil înțelept, matur și sensibil. Când i-am luat la discuție pe ea, pe fiul meu de 16 ani jumate și pe soțul meu și le-am zis: „trebuie să fac asta, trebuie să fac filmul ăsta”, ei știau ce înseamnă, pentru că am mai filmat în străinătate; însemna că voi fi plecată pentru mult timp. Dar în special Mayei m-am adresat, pentru că ea avea cea mai mare nevoie de mama ei la vârsta aia. I-am zis: „dacă tu îmi spui că ai nevoie de mine, ești cel mai important lucru din viața mea, rămân”. Dar înainte să apuce să răspundă, am șantajat-o cu cealaltă jumătate a frazei, care era „dar dacă-mi spui să rămân, vreau să știi că nu mă voi mai putea privi din nou în oglindă, pentru că îmi doresc atât de tare să fac acest film, încât dacă nu-l fac, simt că sunt o dezamăgire pentru povestea asta și pentru mine însămi”.

Ai vorbit despre violul din India cu Maya?

Da, ne uitam împreună la proteste. Am discutat mereu deschis despre orice cu copiii noștri. De fapt, ea știa că și eu fusesem violată [în primul an de facultate]. Nici nu mai țin minte câți ani avea când i-am spus asta. Ea m-a încurajat din start să fac filmul. A zis: „nici nu se pune problema să rămâi, trebuie să te duci acolo”.

Și apoi a mai fost un moment, cred că la patru luni după ce am început filmările, după ce am intervievat un bărbat care violase o fetiță de cinci ani, ceva ce a avut un efect devastator asupra mea. Eram distrusă. Nu furioasă, distrusă. Și m-am trezit într-o dimineață într-o cameră de hotel din New Delhi că cedasem psihic. Aveam un atac de panică. Nu eram conștientă de asta, dar nu mai funcționam. Îmi clănțăneau dinții, tremuram, transpiram, mi-era frică, eram pur și simplu terorizată. Simțeam că nu ar fi trebuit să mă avânt în acest proiect, regretam că am pornit în călătorie, mă gândeam că trebuie să ajung ori acasă, ori la spital. Era 5 jumate dimineața, ceea ce însemna că acasă, în Copenhaga, era trecut de miezul nopții. Dar n-a răspuns soțul meu, cum mă așteptam, ci Maya. Și și-a dat imediat seama că nu mi-e bine. I-am zis: „trezește-l pe tati, e urgent, trebuie să-mi rezerve un bilet de avion imediat”. Și ea a început să mă ghideze prin acest atac de panică. Mi-a cerut să respir, mi-a zis „respiră pe nas, expiră pe gură. Din nou: respiri pe nas, expiri pe gură.” Apoi mi-a zis să iau creion și hârtie, ceea ce doar m-am prefăcut că fac, iar ea știa asta, așa că a repetat comanda: ia creion și hârtie! Și mi-a cerut să-mi scriu problemele, una câte una și a zis: „nu te arunca la problemele mari, trebuie să începi cu cele mici”. Efectiv vorbea cu mine de parcă eu eram copilul și ea era mama. Și apoi a zis, cu aceste cuvinte pe care nu le voi uita cât oi trăi: „Și, mami, nu vii acasă. Pentru că eu și generația mea de fete contăm pe tine.” Și am stat. Și am terminat.

Întorcându-ne la furie, ce ai simțit de fapt în toate lunile alea?

Era milă, mila a fost sentimentul care s-a cuibărit în mine. Nu e vorba de milă pentru violatori. E milă pentru lumea care a dat naștere acestor violatori, care le susține modul de gândire și le inoculează acele atitudini care îi determină să facă ce fac. Noi suntem responsabili, cred asta din toată inima. Noi îi facem așa. Încercăm constant să ne delimităm de ei, numindu-i monștri, cerând pedeapsa cu moartea, de parcă asta va rezolva problema. Nici vorbă. E un miraj. E modul nostru de a ne minți singuri și de a ne reconfirma niște lucruri. Noi suntem responsabili și de noi depinde să schimbăm modul de gândire al oamenilor, în întreaga lume.

E clar că abordarea nu a fost una a regizorului curios să documenteze ceva. Cum ți-ai definit misiunea înainte de a porni?

Cred că dacă m-aș fi gândit la mine, aș fi ales să fac un film de ficțiune. Pentru că la asta mă pricepeam, nu făcusem niciodată un documentar.

A fost o campanie. A fost modul meu de a mă alătura protestelor. Nu am putut fi în India în luna în care s-a protestat, dar puteam continua protestele prin acest film care le avea ca nucleu.

Pare să fie acolo o genă activistă.

Să știi. La 13 ani cred că mi-am exprimat-o pentru prima dată. Cel puțin în termeni de feminism și de egalitate pentru femei. Provin dintr-o familie de evrei, și tata m-a trimis la o școală religioasă pe când locuiam cu toții în Africa de Sud. Și la 13 ani, am descoperit la ora de religie că există această rugăciune pe care bărbații o rostesc în fiecare dimineață. Se numește Shacharit și bărbații spun „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut femeie.” Am fost șocată. M-am simțit rănită. Și în pauză am căutat rabinul care conducea școala și l-am confruntat, spunându-i că-și poate băga Tora în fund. Cinci minute mai târziu l-a sunat pe tata și am zburat din școală. Mereu m-a înfuriat nedreptatea.

Cred că un lucru ciudat la mine e că sunt neînfricată. Nu știu cum s-a întâmplat, dar n-am frică. Nu mă gândesc înainte să acționez. Și mă indignez repede. Când lucram la primul meu film [despre șase irlandezi condamnați pe nedrept], la 2 dimineața a bătut cineva la ușa mea. Un detectiv de la Investigații Criminale venise să mă amenințe că dacă voi continua acel proiect, voi fi ostracizată, cariera mea se va sfârși, tot soiul de lucruri. Dar n-a reușit decât să mă enerveze, nu m-a speriat.

Cum faci să crești o fiică neînfricată?

Oare eu mi-am învățat fiica să fie neînfricată? Nu. Dar m-am asigurat că înțelege și cunoaște pericolele acestei societăți. Am crescut-o să aibă o voce și să insiste să primească ce i se cuvine. Nu are la fel de multă încredere în ea ca mine, dar e mai empowered.

Am citit într-un interviu că o parte din reprezentantele mișcării feministe din India au contribuit la interzicerea filmului acolo. Cum te raportezi la asta?

Am o poziție destul de schizofrenică în această privință. M-am gândit mult la acest lucru atât de supărător și de șocant pentru mine.

O parte din mine vrea să înțeleagă, pentru că e atât de dură bătălia pe care o ducem. Situația femeilor e tragică în orice țară, nicăieri nu au cu adevărat parte de egalitate și respect. Fiecare centimetru pe care îl câștigă aceste feministe se obține atât de greu, încât devin teritoriale. Și ăsta e un pericol imens, desigur. Și e un mod foarte egoist de a privi lucrurile, dar înțeleg de unde vine. Deci încerc să mă gândesc mai degrabă la intențiile lor bune.

Pe de altă parte, sunt atât de furioasă pe ce au făcut. Mă simt atât de trădată. Și mă gândesc că poate unul din motivele pentru care nu ajungem nicăieri ca mișcare e că fiecare își vede de bucățica lui mică. Și divide et impera e o șmecherie veche.

Te gândești că până și oamenii care cer solidaritate și care au idealuri minunate, sunt adeseori incapabili să se unească, să lupte împreună pentru cauza comună. Nu luptă aceeași luptă.

Nu, și se uită în direcții greșite. Ia, de exemplu, câteva din lucrurile pe care feministele din India le-au reproșat filmului. Am fost criticată că am folosit cuvântul „fiică” în titlu. Potrivit lor, cuvântul „fiică” face ca filmul să nu merite să fie văzut, pentru că e limbaj patriarhal. Apoi motivul de supărare al unui grup a fost că am ales data de 8 martie pentru lansarea filmului. Și au spus asta în timpul unui panel, în fața a peste 200 de martori, slavă Domnului, altfel aș fi crezut că-mi pierd mințile. Una din cele 20 de feministe care au solicitat interzicerea filmului mi-a zis „Doar știi câte evenimente organizaserăm pentru acea zi.”

Dar trebuie să trecem peste toate lucrurile astea, pentru că nici ele nu contează. Încrâncenarea, în acest caz, e o risipă de energie.

A fost filmul ăsta saltul tău către activism?

Cred că a fost, dar nu știam asta dinainte. Cred că filmul mi-a arătat problema într-o lumină atât de clară. Nu e vreo bâjbâială aici, sunt sigură de ce am descoperit. Și, prin urmare, știu care e soluția. Știu că deocamdată sunt singura care susține asta, dar nu mă pot opune unor convingeri și impulsuri atât de puternice. Nu aș fi o ființă umană responsabilă, dacă mi-aș îndrepta acum atenția spre un alt subiect și m-aș apuca de un alt film. Trebuie să continui pe acest drum pe care am pornit.

Ți-ai găsit lupta?

Cred că da. Știu că sună ridicol, dar cred că pentru asta am fost pusă pe Pământ. Pentru că am un plan real, tangibil, trebuie să încerc. Dacă eșuez, asta e altceva. Dar trebuie să încerc.

Puteai să faci ceva mic, la nivel național, în schimb ai ales o luptă globală.

Problema e globală, deci soluția trebuie să fie globală. La ce ajută să ai o țară exemplară, care face lucrurile cum trebuie? Vorbim din 1928 despre drepturile copilului și nevoia unei abordări holistice a educației. Vom continua să scriem rapoarte și lucrări de cercetare? A sosit vremea să dovedim că vrem să și facem ceva în această privință. Până la finele anului, vor fi disponibile opt programe școlare care vor învăța copiii să fie cetățeni globali buni, respectuoși, empatici.

Programele vor fi adaptate cultural?

Da. Vom începe cu 6 proiecte pilot de un an, în școli cu predare în limba engleză, pentru că vrem să demareze chiar de anul viitor, și nu e suficient timp pentru adaptare culturală sau traducere. Dar odată ce am predat programele țărilor adoptive, ele au un an la dispoziție pentru adaptarea lor culturală. E nevoie de asta. Dar avem nevoie de parteneri, avem nevoie de ONG-uri care să se asigure că programul se menține și e predat corect. Dacă cele 28 de țări care s-au arătat dispuse să adopte programa își mențin poziția, nu avem cum să coordonăm totul.

Ai apucat să-ți definești misiunea personală în toată treaba asta?

Da. Știu că trebuie să fiu acolo până în momentul în care am terminat și programa de liceu. Nu vreau să conduc acest ONG, am nevoie de altcineva care să facă asta, dar nu-mi permit să plătesc pe cineva, deci până strâng suficiente fonduri, trebuie să mă descurc cum pot. Misiunea mea e să predau lumii cele trei curricule, [corespunzând celor trei cicluri de învățare], ca un act de filantropie. Guvernelor nu li se cere nimic. Li se dă, spre a fi pus în aplicare. Nu mă imaginez mergând mai departe de atât. Merg la orice conferință de educație la care pot, ca să cunosc miniștri, să le explic ce facem și să încerc să-i conving. Am fost în Dubai săptămână trecută, mă duc la o conferință din Danemarca în aprilie.

De ce faci asta?

Pentru că cred cu tărie că putem schimba lumea. Chiar cred asta.

Cum de nu te-a făcut lumea să te dai bătută? Să spui „nu pot face nimic”?

Înțeleg de ce oamenii renunță să lupte. Și înțeleg că suntem în cel mai mare haos imaginabil. Gravitatea crizei morale cu care ne confruntăm nu poate fi comparată cu nimic. Dar văd lucrurile atât de clar: Cum? Cum ar fi putut Mukesh [unul dintre violatori] să fie altfel decât era? Cine a fost acolo în viața bărbatului ăsta, băiatului ăsta, în etapele cruciale, să-l învețe altceva? Tot ce a văzut în jur, din ziua în care s-a născut, era că fetele sunt nimic. Ne surprinde? Nu ar trebui. Până nu încercăm să intervenim și să prevenim într-un mod seminificativ, nu vom ști niciodată. Am copii, ei vor avea copii, sper. Datorăm asta viitoarelor generații, nu putem să-i lăsăm baltă. Cum să întorci spatele și să spui: probabil vor muri într-o explozie sau într-un atac terorist sau un atac nuclear? Nu pot fi atât de pesimistă. Un om poate schimba lumea. S-a întâmplat de atâtea ori în istorie. E un lucru dovedit. Și dacă simți că poți contribui, cred că e datoria ta să încerci.

Ce-a schimbat filmul ăsta la tine?

Să-ți zic de ce mă tem, și anume că nu știu în ce măsură m-a schimbat. Nu m-am mai oprit din ianuarie 2013. Dorm ceva mai mult de vreo trei luni, după un regim de somn de 3 ore pe noapte, 7 zile pe săptămână. Știu că sunt foarte obosită sau că ar trebui să fiu foarte obosită. Dar continui, pentru că am motivul să o fac. Dar mă tem de ce se va întâmpla cu mine când o să mă opresc. Pentru că știu că ce am văzut m-a afectat nespus de tare. Ce am auzit. Și nu poți șterge lucrurile astea. Reușesc să continui pentru că sunt foarte activă și foarte ocupată. Dar abia când mă voi opri voi ști cum m-a schimbat de fapt filmul ăsta.

Și să-ți povestesc de un mare semnal de alarmă. Eu am tras în trei etape, pe parcursul a șase luni, 39 de zile de filmări în total. Și între a doua și a treia etapă, cred, am venit acasă și m-am dus de la aeroport direct la o petrecere, un eveniment în familie. Am ajuns acolo și eram atât de fericită să-i văd, îmi fusese atât de dor de ei. Și stăteam la masă, râdeam, zâmbeam, și la un moment dat soțul meu mi-a fixat privirea și mi-a făcut semn să ieșim din cameră. Am ieșit și m-a luat în brațe și m-a întrebat: „cum te pot ajuta? ce pot să fac să te ajut?” Iar eu l-am întrebat: „cum adică să mă ajuți?” Și mi-a spus: „stai la masă cu zâmbetul pe buze și lacrimi șiroindu-ți pe obraji.” Și nu-mi dădusem seama. Efectiv nu realizasem că plâng. Asta m-a speriat. Și faptul că-mi amintesc momentul ăla și că mă gândesc la el uneori mă sperie, pentru că nu am cum să știu exact cum m-a marcat experiența asta.

India's Daughter e un film care trebuie văzut și dat mai departe. Îl găsești pe Vimeo On Demand