+ / - Oscar 2015

Pe 22 februarie se întâmplă Oscarurile. Previzibile, disputate și renegate, premiile Academiei Americane de Film rămân imposibil de ignorat. Pentru că an după an, filme complet oarecare concurează cu filme foarte bune. Iar asta ne supără. Drept pentru care i-am rugat pe criticii noștri de film să dea afară un film și să premieze altul. Orice film, pe orice criteriu, la orice categorie. A ieșit după cum urmează:

IN
Nightcrawler - la premiera românească, i-am urat să nu capete prea multe nominalizări la Oscar, ca să îl vadă în continuare doar cine merită. Am avut gura spurcată: cel mai adevărat, mai lipsit de compromisuri și mai vivace film american al ultimului an concurează la scenariu original și-atât (e foarte posibil să și piardă). Ar fi meritat să mai intre în vreo câteva categorii fie și numai pentru scena în care un șomer rupt în cur ia un interviu de angajare altui șomer (și mai rupt). Iar Gyllenhaal mătură podelele cu toți cei cinci nominalizați la rol principal masculin. Să le stea în gât!
Citizenfour - mor de curiozitate să văd ce se întâmplă cu documentarele, dar nu-mi fac cine știe ce speranțe: amuțitorul The Act of Killing a fost bătut anul trecut de o lălăială despre back-up singers. Citizenfour constată că s-a împlinit profeția Radioheazilor din 1997, când cu OK Computer: suntem în plină epocă a societății capitaliste multilateral supravegheate. După ce-l vezi, mai că-ți vine să scapi naibii smartphone-ul într-o budă turcească, după care să cumperi o Nokie din anii ’90 și-o cartelă preplătită. Repede, înainte s-apuce SRI-ul să vâre pe sub preș legea „securității cibernetice”!

OUT
Tot Oscar bait-ul sclifosit pe care l-au pus laolaltă The Imitation Game, The Theory of Everything și rușinea aia de Birdman. (Filip Standavid)

IN
Citizenfour de Laura Poitras - pentru Cel mai bun documentar: completează niște date lipsă despre cine e Edward Snowden și ce l-a făcut să plece de la job, deși în mare păstrează convențiile cinemaului observațional, în care putem trage concluzii doar din ce se vede și ce se aude. Se inventariază metodele de supraveghere prin care NSA-ul află tot despre cetățenii Statelor Unite şi metodele complicate prin care se pot ţine private anumite informaţii (Snowden are o cârpă anti-wifi, de exemplu), se dezbate despre ce înseamnă dispariţia spaţiului personal. Poitras îl filmează pe Snowden în camera lui de hotel din Hong Kong în timp ce primele lui dezvăluiri despre NSA ajung în media şi anticipează momentul în care va fi luat în vizor; insistă că nu cerşeşte atenţie şi nu vrea să fie tot scandalul despre el, iar filmul îi respectă hotărârea urmărindu-l de la câţiva paşi distanţă. 

OUT
Steve Carell în Foxcatcher - pentru Cel mai bun actor: presupun că e nominalizat pentru că nu mai face roluri (de comedie) care știe că îi ies. Are un nas fals și un accent aristocratic și trebuie să intre în pielea unui personaj inspirat-din-viață, dar asta nu e teribil de greu, dat fiind că personajul a fost înscris perfect în schemele de scenariu american. (Irina Trocan)

IN
Favoritele mele de anul acesta sunt Gone Girl şi Interstellar, mai ales pentru dozarea impecabilă a informaţiei şi pentru faptul că, în cazul lor, conţinutul guşei coincide cu cel al căpuşei. Dat fiind că nici filmele lui Fincher şi Nolan nici măcar nu au fost nominalizate la categoriile importante, pariul cel mai interesant de anul acesta rămâne Boyhood, întemeietor al unei noi forme de realism, care ar merita (cel puţin) un sequel. Între Birdman 2 şi Manhood, prefer a doua variantă.

OUT
Aş vrea să nu câştige, deşi probabil că o s-o facă, Birdman. Pentru că e bipolar şi e bipolar pentru că, făcând abstracţie de epilog, o fi el o însăilare de cadre lungi, dar sunt genul de cadre lungi care nu au cum să plictisească - personajul lui Keaton merge mai mult decât cel al lui Ethan Hawke în seria Before.., iar atunci când se opreşte din mers, camera stă oricum, numai locului nu. Pe spectatorii de mall, procedeul oricum îi lasă reci (în sensul că sunt foarte mari şanse nici să nu-l observe). Pe ceilalţi, se prea poate să-i enerveze, din cel puţin două motive: muzica non-diegetică (spre final, înţelegem că e muzica din capul lui Riggan, adică un artificiu în plus într-un film care deja are de toate) şi durata comprimată (cele 2 ore de film acoperă, de fapt, mai multe zile). La un moment dat, Birdman îi vorbeşte lui Riggan despre „filmele alea în care se vorbeşte mult şi care plictisesc pe toată lumea”. După care urmează o scenă extrem de spectaculoasă, ale cărei efecte speciale vor fi costat cât întreg bugetul unui film din cele plictisitoare şi cu multe replici. Cu toate acestea, din felul cum e formulată acea replică, e destul de clar că lui Iñárritu nu i-ar displăcea defel să fie considerat un mare autor, adică un regizor de filme logoreic-soporifice. În măsura în care filmul e metatextual, autoreferinţele nu se opresc la Keaton-Batman, Norton-Hulk, Emma Stone-arahnofila şi Naomi Watts, fosta Lynchgirl, ci îl includ şi pe el, mexicanul care ar fi vrut să se nască dincolo: şi de graniţă, şi de ocean. (Cătălin Olaru)

Premiatu’
Deși cel mai probabil va câștiga Richard Linklater (pentru Boyhood), mi-aș dori să câștige Oscarul pentru regie Wes Anderson. Dintre toți regizorii nominalizați, el e autorul cu cele mai multe note personale și o viziune originală, pe care le dirijează cu umor, măiestrie și ceva filosofie, chiar dacă The Grand Budapest Hotel nu este și cel mai bun film al lui Anderson.

Descalificatu’
Fără nicio discuție, Bradley Cooper (nominalizare pentru rol principal masculin în American Sniper, bleah!) nu are ce căuta pe listă. Și, toute proportion gardée, eu l-aș fi scos și pe Mr. Cumberbatch, care with all due respect and my admiration a jucat tare scremut și inadecvat în The Imitation Game. Marea figură masculină sublimă, dar care lipsește cu desăvârșire și care face un rol răvășitor, terifiant, inteligent și foarte nuanțat este Jake Gyllenhaal (în Nightcrawler). Așa că, să câștige Michel Keaton ! (Ileana Bîrsan)

IN
Mandariinid (r. Zaza Urushadze) e o co-producție estoniano-gruzină și își mulează povestea pe Războiul Civil din Georgia, de la începutul anilor ’90. Având un mesaj politic, îndreptat profund împotriva abuzului armat – pe care mai mult îl sugerează, pune faţă în faţă, dintr-o perspectivă umanistă şi cam manipulatoare, câte un reprezentant rănit din fiecare tabără. Ajunşi în casa lui Ivo (un pacifist convins), printr-un concurs de împrejurări, Ahmed şi Niko ajută la construcţia unei poveşti fundamentate pe eternul clişeu, poporul-nostru-e-mai-bun-ca-al-vostru. Lupta oarbă pe care o propune Urushadze e cu atât mai actuală cu cât, la câţiva kilometri distanţă, în Ucraina are loc un acelaşi tip de conflict. Tocmai de aceea, s-ar putea să primească laurii pentru peliculă străină.

OUT
Activitatea critică e formată, de obicei, din ocolirea unui discurs sentențios și din plasarea neutră în raport cu orice demers cinematografic - sau, cel puţin, din căutarea înţelegerii alegerilor narative, estetice şi motivaţiilor sociale propuse. Însă, American Sniper e atât de odios, atât de pro-american, atât de făcut-după-reţetă, încât întrunește toate criteriile după care băleşte orice juriu al Academiei. Tocmai de aceea, a și fost ales - pentru că deservește o ideologie cam ipocrită, a Statelor Unite, ţară forţat auto-intitulată cea mai mare democrație... din galaxie. Dar când un astfel de film primește șase nominalizări, Premiile Oscar s-ar putea numi la fel de bine Premiile Ars Politica. (Ion Indolean)

IN(?)
La ediția de 2015 a Premiilor Academiei Americane de Film mi-aș dori să câștige Cel mai Bun Film tocmai un film pe care îl detest: American Sniper. Vreau asta pentru că americanii din US of A se dau în vânt după el, așa toxic patriotard și retard cum e filmul ăsta despre un asasin cam retard. Și de ce să nu se admită finalmente și America exact așa cum este ea? Să-l dea unui film care chiar place americanilor dintre cele nominalizate.

OUT
Ce-am detestat cel mai mult, mai mult decât American Sniper, este The Imitation Game. Și nu din cauză de Keira Knightley (care mă lasă rece), nici din cauză de Benedict Cucumbershite (de la fața căruia îmi cam vine să vomit) ci pentru că este PLICTICOS. Cu caps. Un plictis aseptic și moral și ideologic și sexual, care ar fi avut o poveste super-hardcore, dar care a fost tembelizat de scenariști și aplatizat de regizor. (Cristi Mărculescu)

De purtat la suflet.
The Tale of Princess Kaguya, cel mai nou (probabil și ultimul) film al lui Isao Takahata (vezi Grave of The Fireflies, Pom Poko, My Neighbors The Yamadas etc.) e de o duioșenie și gingășie rar întâlnite. Superb pictat, emană emoție și de dragoste față de arta vizuală, cu un design artistic impecabil. E un film care te face să vibrezi, să visezi și e un film pe care să-l porți etern în suflet. De-asta și merită să câștige absolut orice premiu. Inclusiv cel pentru care e nominalizat la Oscar. 

De aruncat
Birdman e film de public cu pretenții de high art, cu derapaje actoricești (când Naomi Watts joacă prost într-un film, ți-e destul de clar că acolo e o problemă imensă, noroc cu Emma Stone și Michael Keaton), cu miză de „descurcat ițele și calvarul vieții de actor” și cu muzică foarte bună. Filme despre cinema și despre travaliul de a fi actor s-au făcut și încă mult mai bune și n-are rost să le enumăr aici. Birdman e pentru cinefilul care pică în cur la psihopupu-uri care nu-ți lasă loc de interpretare și care te duc de mânuță și te bat peste cap cu granița dintre psihoză și realitate până te ia leșinul. Păsăroiul e un rateu vag pretențios și flasc. O bășinică, deci. (Cătălin Mesaru)